Dezvoltarea morală la adolescenți

1. ARGUMENT

Aşa cum toate corpurile fizice sunt guvernate de legea gravitaţiei şi după cum toate organismele se supun unor legi biologice, tot aşa omul se conduce după o Lege a Binelui şi Răului, lege numită şi Legea Naturii Umane. Deosebirea constă în faptul că, în vreme ce corpurile fizice nu pot să aleagă dacă să asculte sau nu de legea gravitaţiei, omul, având liber arbitru, poate decide dacă să respecte sau nu Legea Naturii sale Umane, lege care a primit acest nume tocmai datorită credinţei că ea este cunoscută de fiecare, prin însăşi firea sa umană, fără a avea nevoie să fie învăţat. În plus, principiile morale au fost dintotdeauna aceleaşi şi nu au existat deosebiri mari de la o epocă la alta sau de la o cultură la alta. Nu ne putem imagina o ţară în care oamenii să fi fost sau să fie admiraţi pentru fuga de pe câmpul de luptă sau o ţară ai cărei locuitori să se mândrească cu faptul de a-i fi înşelat pe cei care au fost buni cu ei. Dacă oamenii s-au deosebit, de pildă, în concepţia lor cu privire la persoanele faţă de care trebuie să fie altruişti (numai faţă de propria familie, faţă de compatrioţi sau faţă de toţi oamenii), întotdeauna a existat un acord unanim că omul nu trebuie să fie egoist, iar egoismul nu a fost niciodată admirat.

Problema moralităţii individului uman şi a caracterului înnăscut sau dobândit al acesteia, a preocupat, de-a lungul vremurilor, filosofi, teologi, sociologi, psihologi, educatori, unii considerând că există un simţ intuitiv al binelui şi răului, cu care ne naştem, reactivitatea copilului la mediu / anturaj reprezentând caracteristica morală primară, alţii fiind însă de părere că simţul moral se dobândeşte în timp, prin învăţare / experimentare.

Educaţia morală a devenit o temă din ce în ce mai populară în domeniul psihologiei şi al educatiei, mass-media aducând, în atenţia publicului, date tot mai alarmante privind rata sinuciderilor şi a criminalităţii juvenile, îndreptăţindu-ne la declararea unei crize morale la nivel mondial. Dacă “socialul” este cel care îşi pune amprenta asupra dezvoltării individului, modelându-i comportamentul şi stilul de a gândi, atunci Binele, Frumosul şi Adevărul sunt “atribute ale individului ca produs al societăţii şi epocii sale”(Neculau A., 1989, p.5).

Deşi nu toate problemele sociale sunt de ordin moral, există o tendinţă crescândă de a lega tot mai mult soluţionarea acestora de învăţarea valorilor sociale şi morale în şcolile publice (de curând, s-a propus introducerea în programa şcolară a elevilor de liceu din România, a unei materii care să trateze problema corupţiei). Rolul pe care şcoala poate şi ar trebui să-l joace în dezvoltarea morală a tinerilor rămâne un subiect controversat. Onestitatea, bunătatea, răbdarea, tăria caracterului reprezintă un bagaj de virtuţi pe care ar fi de dorit să-l posede orice tânăr, iar educatorii trebuie să implementeze asemenea virtuţi celor pe care îi formează, nu doar prin comunicarea directă a convingerilor morale sănătoase, dar şi prin exemplul personal, răsplătind orice manifestare bună a acestora. De multe ori însă, formatorii impun, în mod arbitrar, anumite valori personale, dependente de credinţele lor sociale şi culturale.

Nici literatura şi mijloacele de comunicare în masă nu oferă un exemplu mai bun, fiind pline de situaţii conflictuale. Agresivitatea şi violenţa sunt mai des prezentate şi discutate decât pacea şi cooperarea. Societatea occidentală promovează modele educaţionale bazate pe ideea supravieţuirii, realizarea de sine, performanţa remarcabilă, afirmarea, ambiţia şi succesul fiind dependente de concurarea altora, competiţia întărind caracterul şi întărindu-l pe tânăr pentru viaţă. Mecanismul psihologic al competiţiei este mai simplu şi mai accesibil învăţării decât mecanismul cooperării, necesară schimbării “exteriorului agresiv”(Neculau A., 1989, p.6). “În confruntarea cu “cultura senzorială”, “religia consumului” şi “mitul competiţiei”, este nevoie de un etos al responsabilităţii” (Neculau A., 1989, p. 8).

Interesul, în cercetarea de faţă, a fost pentru investigarea gradului de competenţă / maturizare morală a adolescenţilor români, aşa cum este definită aceasta de Lawrence Kohlberg: ”capacitatea de a lua decizii şi de a face judecăţi care sunt morale, în baza unor principii interne / internalizate, şi de a acţiona în acord cu aceste judecăţi” (Kohlberg, 1964, p. 425; Kohlberg, 1984, p. 523, apud Lind G., 2004). Competenţa morală a fost măsurată cu ajutorul unui instrument deosebit, care evidenţiază întregul proces de maturizare morală, rezultatele respondenţilor fiind relevante pentru conduita de zi cu zi.

Un alt aspect investigat a fost relaţia competenţei morale cu empatia, considerată a fi un element esenţial al comportamentului moral.

2. PARTEA TEORETICĂ

CAPITOLUL I

PSIHOLOGIA MORALITĂŢII : TEORIE ŞI METODĂ

I.1. ADOLESCENŢA – ETAPĂ ÎN DEZVOLTAREA GENERALĂ A

INDIVIDULUI UMAN

Adolescenţa reprezintă o perioadă de tranziţie în procesul general de dezvoltare a individului. Ea face trecerea la acea maturitate completă, fizică, psihică şi socială, care îi permite acestuia să se adapteze la viaţa socială şi să răspundă corespunzător la toate solicitările ei. Adolescenţa propriu-zisă, de la 14 la 18 / 20 de ani, este dominată de un proces de adaptare la starea adultă, de un proces de câştigare a identităţii, ca sarcină principală a acestei etape de dezvoltare, şi de intelectualizarea pregnantă a conduitei. Adolescentul învaţă să facă alegeri, să-şi asume angajamente pe care să le urmeze până la capăt, construindu-şi identitatea personală, simţul responsabilităţii, câştigând respectul de sine şi respectul celorlalţi. Astfel, el se va integra societăţii adulte, fiind pregătit să facă faţă provocărilor ce vor urma. Până atunci însă, ca parte a procesului de creştere, greşelile, actele impulsive şi judecăţile superficiale, efecte ale oscilărilor între dependenţă şi independenţă, sunt cele care atrag cel mai mult atenţia anturajului adult. Această controversată perioadă de viaţă a fost împărţită în mai multe stadii, putând fi întâlnite mai multe clasificări, fără să existe un acord unanim în această privinţă (O’Connor T.,2004). O primă clasificare, împarte adolescenţa în 3 stadii, adolescenţa timpurie (11 – 13 ani), adolescenţa “de mijloc” (14 – 16 ani) şi adolescenţa târzie (17 –19 ani), fiecare stadiu prezentând următoarele caracteristici :

Adolescenţa timpurie (11 – 13 ani)

- fizic - au loc schimbări majore, care determină o preocupare deosebită pentru aspectul fizic;

- cognitiv – individul dezvoltă abilităţi noi de gândire, avansând spre un nivelul abstract, conştientizând procesul gândirii în sine şi putând vedea lucrurile mai curând relative, decât absolute; noile abilităţi în gândire sunt exersate adesea, prin umor şi discuţii contradictorii cu adulţii;

- moral – copilul continuă să se plaseze la un nivel egocentrist, totuşi cu o capacitate crescândă de a lua în considerare şi perspectiva altora, pe lângă cea proprie; pentru a obţine aprobarea socială, gândirea morală la această vârstă este bazată pe respectarea ordinii sociale şi a înţelegerii între oameni: “lege şi ordine” este moralitatea acestei etape de dezvoltare. Sunt puse sub semnul întrebării convenţiile sociale şi sunt reexaminate valorile şi principiile morale / etice, rezultând uneori conflicte cu adulţii;

- identitar – există un slab simţ al identităţii individuale, dar începe procesul de stabilire a acesteia şi apar primele provocări ale conceptului şi imaginii de sine, prin schimbările corporale şi compararea socială;

- emoţional – are loc o intensă focalizare pe sine, puberii sunt preocupaţi de părerea celorlalţi cu privire la persoana lor, se produc schimbări frecvente de dispoziţie, apare nevoia de intimitate; manifestă, de asemenea, neglijenţă.