Factori de învățare

INTRODUCERE

Orice copil face parte dintr-un sistem unitar consolidat fiind determinat de comuniunea precum şcoala, familia, religia etc. Şcolarizarea copilului semnifică un moment manifest a vieţii de familie şi totodată a propriei vieţi. Părinţii asigură toate condiţiile prielnice copilului, o pregătire minutioasă, cît şi deprinderea copilului privind noile relaţii de grup, relaţii şcolare, colegiale şi relaţia profesor/ elev. Copilul asimilează ceea ce vede în anturaj, învăţătorul, programul stabilit zilnic, sarcinile impuse (scrierea temelor, învăţarea, confecţionarea unor materiale, citirea unor cărţi, vizionarea unor emisiuni), contribuind asupra dezvoltării proceselor psihice, dobîndirea cunoştinţelor de bază, dezvoltarea limbajului, organizarea climatului specific, armonios, socializarea copilului privind noua condiţie a sa.

Combinînd toate elementele într-un ansamblu, copilul devine capabil să-şi exploreze propria personalitate şi să asimileze funcţia primordială „învăţarea”, pe cînd tendinţa anterioară şi anume jocul revine pe planul secundar, copilul lăsînd în urmă manifestările sale vechi, cînd toate necesităţile erau înrudite în familie.

Învăţătura influenţează asupra dezvoltării cognitive şi totodată dobîndirea experienţei de viaţă, posibilitatea de a percepe, transmite, evalua şi a folosi diferite extreme, caracteristici, legităţi a realităţii la diferite grade ori niveluri de organizare: fizic, chimic, biologic, psihic, psihosocial, economic, artistic etc.

Unii autori definesc învăţarea ca fiind un proces de adaptare a organismului în mediu. Aceasta e răspîndită în întreaga lume vie, dar sfera, conţinutul, complexitatea şi semnificaţia depind de treapta de evoluţiea organismelor supuse învăţăturii.

Motivaţia reprezintă un proces psihic important pentru că ea impulsionează, declanşează acţiunea, iar acţiunea prin intermediul conexiunii inverse influenţează însăşi baza motivaţională şi dinamica ei. Motivaţia este o sursă de activitate şi de aceea este considerată “motorul” personalităţii.

Acest proces psihic are rol deosebit de important în activitatea de învăţare a elevului şi în consecinţă în formarea personalităţii acestuia. Nu poate avea loc un proces educaţional real dacă în prealabil nu s-ar identifica motivele învăţării şi n-ar fi determinată aria lor de acţiune şi dacă educatorul n-ar şti să se folosească de forţa acestor motive în practica instrucţiei. Cunoaşterea motivelor ce-l impulsionează pe elev în desfăşurarea actului învăţării este importantă pentru învăţător, deoarece acestea îi indică exact calea ce trebuie s-o urmeze în vederea finalizării cu succes a educaţiei.

Prin motivaţia învăţării înţelegem totalitatea mobilurilor care declanşează, susţin energetic şi dinamizează activitatea de învăţare. Constituie motive ale învăţării anumite trebuinţe de bază de autorealizare, de afirmare prin succes şcolar / paraşcolar; apoi impulsul curiozităţii; dorinţa de a obţine note bune pentru a satisface părinţii sau pentru a fi printre premianţii clasei; teama de pedeapsă sau de eşec, anumite interese, opţiuni profesionale etc. Iată că motivul este cel care activează, mobilizează şi reglează conduita celor implicaţi în procesul de instruire.

Orice act de învăţare presupune un grad de motivare faţă de sarcina pe care o îndeplinit, care determină şi o stimulare la nivel cerebral. Dacă această stimulare are de nu se realizează îndeajuns, atunci învăţarea nu se produce. Deci, până la un punct randamentul elevului/studentului (performanţa acestuia) creşte paralel cu nivelul activării cerebrale, nivel critic, dincolo de care un plus de activizare antrenează un declin al performanţei, deci supramotivarea prezintă efecte negative.

Practic învăţarea are la bază atât motive externe (nota, lauda, pedeapsa), cât şi motive interioare activităţii ca atare. Un şcolar învaţă la început sub presiunea unor cerinţe externe, pentru ca, ulterior, descoperind conţinutul unei materii de învăţământ, să fie animat de interese cognitive, care ţin de categoria motivelor ce vin din interiorul său şi care poartă numele de motive intrinseci, alături de aspiraţiile profesionale, satisfacţia lucrului bine făcut ş. a. Interesul este o atitudine stabilizată de natură emotiv – cognitivă faţă de obiecte şi activităţi, în care motivele acţionează din interiorul nostru.