Importanța lui Ibn Khaldun pentru filosofia arabă a istoriei

Introducere

1. Din Imperiu arab – Imperiu islamic

Originar din Tunis, Ibn Haldun este un reprezentant tipic al vecului al XIV-lea. La data naşterii sale imperiul lui Omar deja se fărâmiţase datorită accentuatelor contradicţii interne din cadrul lumii arabe. Fitna, primul război civil, care a pus capăt califatului legitim prin uciderea lui Ali şi a condus la instaurarea dinastiei Omayyazilor, a avut ca urmare ruptura ireconciliabilă pe plan spiritual între Islamul sunnit şi Islamul şiit. Însă Omayyazii vor reuşi să restabilească unitatea politică a imperiului şi să continue procesul de expansiune încă un secol. Tentativa de cucerire a Constantinopolului zădărnicită de Leon Isaurul şi respingerea arabilor peste Pirinei de către Carol Martel vor pune însă capăt acestui proces.

Însă nici Omayyazii nu au întreprins nimic împotriva contradicţiilor structurale ce măcinau lumea arabă; celor vechi li s-au adăugat altele noi, provocate de abuzurile inerente conducerii dinastice ereditare cu care a fost înlocuit califatul legitim electiv. Consecinţa: un nou război civil, prăbuşirea casei Omayya de la cârma imperiului şi instaurarea unei noi dinastii, Abbasizii.

Exploatarea populaţiei contribuabile, şi nu în ultimul rând represiunile autorităţilor împotriva focarelor de nemulţumiri au fost nespus de brutale. Deşi determinate de cauze economice, nemulţumirile populaţiei au îmbrăcat forme de manifestare religioasă. Protestul împotriva arbitrarului Omayyad a pus la baza răului îndepărtarea reprezentanţilor dinastiei de la adevăratul spirit al Islamului.

Climatul de instabilitate a fost accentuat şi de revoluţiile de palat pentru ocuparea funcţiei de calif ce au avut ca reverberaţii rivalităţi şi partide ce acţionau în sensul intereselor proprii. Pretendentii la tron căutau sprijin în provincii, învrăjbind triburile între ele. Un aport aparte şi-l-a adus de această dată populaţia persană convertită la islamism, care căuta să obţină o participare mai substanţială la conducere, alături de negustori şi meşteşugari, deţinătorii de fapt ai puterii economice la oraşe. Şi populaţia orăşenească, pătura cea mai progresistă din complexul edificiu social islamic, s-a alăturat Abbasizilor, care în anul 750 iau locul Omayyazilor, punând astfel capăt celui de-al doilea război civil.

Practic imperiul Abbasid încetează să mai fie un imperiu arab, aşa cum fusese imperiul Omayyad; el devine un imperiu islamic, la care participă fără discriminări toate popoarele de confesiune musulmană.

Şi cum progresul economic este fundamentul oricărei dinastii trainice acest fapt a fost bine înţeles de noii conducători. În urma refacerii sistemelor de irigaţii, agricultura s-a dezvoltat simţitor. Înlocuirea impozitului pe cap de locuitor printr-un impozit pe venit a înlăturat într-o bună măsură povara fiscalităţii şi, deşi nivelul contribuţiilor era destul de ridicat, măsura a avut darul să favorizeze o creştere a nivelului de trai al populaţiei. Meşteşugurile au cunoscut un avânt fâră precedent, atelierele atingând uneori proporţiile unor adevărate întreprinderi industriale. Casele comerciale şi-au dezvoltat legături dincolo de hotare şi ramificaţii în întreg imperiul.

O nouă ierarhie socială foarte complicată s-a cristalizat, în care se întrepătrund criteriile vechii societăţi, cea născută din spiritul concepţiei medineze din timpul califilor legitimi, cu criteriile noi, apărute ca necesităţi istorice. Aparatul de stat a fost birocratizat, iar locul nobilimii de sânge a fost luat de o nobilime a funcţiilor guvernamentale. În paralel cu ierarhia birocratică, populaţia orăşenească avea propria ei ierarhie socială, în care criteriul de distincţie era poziţia economică deţinută. Restul populaţiei, alcătuită din triburi de beduini nomazi din imensul rezervor de potenţial uman al păturii rurale şi din categoria numeroasă a sclavilor, toate formând un tablou viu colorat al lumii Islamice a acelor timpuri.

Abaterile de la spiritul tradiţional, vor aduce cu ele consecinţe profunde pentru evoluţia ulterioară a Islamului. Un astfel de exemplu a fost transformarea Califatului dintr-o instituţie de esenţă religioasă într-o autoritate politică laică. Păstrând demnitatea de pontifex maximus pentru a putea folosi instituţiile religioase în scopul intereselor politice, Abbasizii au organizat conducerea imperiului pe baze noi, după modelul monarhiei absolute persane. Îndată ce, în baza mecanismului succesiunii ereditare la tron, au apărut suverani incapabili, aceasta a dus la dereglarea întregului sistem. Succesorii lui Harun fac parte fără excepţie din această categorie, iar urmările nu întârzie. Pentru a face faţă primejdiilor din interior, califul Mutassim (832-842) înfiinţează o gardă personală alcătuită din mercenari turci şi berberi. Curând însă, conducătorii gărzii vor deveni adevăraţii stăpâni ai palatului imperial. Trupele de pretorieni vor schimba suveranii după bunul lor plac, dispunând în voie de vistieria sărăcită a ţării.

Corupţia capitalei atrage după sine dorinţa de independenţă a provinciilor grefată pe manifestările anumitor populaţii ce şi-au pierdut specificul prin convertirea la Islam. La acestea se adaugă variatele orientări heterodoxe din sânul Islamului ce îmbracă forme de acţiune politică, grăbind procesul de dezagregare. Consecinţa imediată a incapacităţii Bagdadului de a mai exercita un control efectiv asupra întregului teritoriu a fost constituirea unor state şi dinastii independente. Chiar şi în provinciile care au rămas în subordinea Bagdadului, emirii locali conduceau fără să ţină seama de interesele puterii centrale. Nici o mirare, deci, că în faţa invaziei mongolilor conduşi de Hulagu, nepotul lui Ginghis-Han, ultima rămăşiţă a imperiului va cădea, incapabilă să se apere. La 10 februarie 1258 mongolii ocupă Bagdadul. In felul acesta se pune capăt domniei de cinci secole a Abbasizilor.

Regiunile occidentale ale imperiului, Spania şi Africa de Nord-¬Vest, vor avea însă o evoluţie aparte.

Spania islamică nu a făcut parte niciodată din imperiul abbasid. Din anul 756, în această provincie conducerea a aparţinut urmaşilor Omayyazilor înlăturaţi de la cârma imperiului, care au domnit în calitate de “Prinţi ai Andaluziei” şi “Urmaşi ai Califilor”. Perioada de două sute optzeci de ani au adus prosperităţii Spaniei datorită modificării stilului de guvernare şi a evitării greşelilor înaintaşilor.

Dezvoltarea culturală a acestei provincii este strâns legată de prosperitatea econo¬mică: “Pe lângă uimitorul avânt economic al regiunii, care a fost prevăzută cu un nou sistem de irigaţii şi îmbogăţită cu produse agricole orientale, orez, trestie de zahăr, curmale, piersici, rodii, pe lângă înfloritorul comerţ, pe care Cordoba îl întreţinea cu coastele Africii de Nord şi cu interiorul african până în Sudan; pe lângă industria, care în perioada de splendoare a Cordobei, număra peste 130.000 de oameni angajaţi numai în ţesătoriile de mătase, s-au dezvoltat poezia, ştiinţele şi artele”

Conştiinţa despre unitatea valorilor culturale ale lumii islamice a deterinat o grijă deosebită pentru păstrarea şi cultivarea ei. Emisari speciali colindau Orientul pentru a achiziţiona cele mai valoroase opere ştiinţifice, filozofice şi literare destinate bibliotecii din Cordoba, despre care se spune că număra peste 400.000 de volume. Însă fundamental a fost interesul pentru ridicarea nivelului cultural al întregii populaţii. În Cordoba funcţionau 27 de şcoli pentru copiii oamenilor săraci, pentru care învăţământul era gratuit. În Andaluzia ştia aproape întreaga populaţie să scrie şi să citească, în timp ce în Europa creştină, chiar şi cele mai sus puse personalităţi, cu excepţia clerului, erau analfabete. Universitatea din Cordoba se bucura de un deosebit prestigiu, atât în ţările musulmane, cât şi în cele creştine. Numărul studenţilor cra de ordinul miilor şi din rândul lor s-a format o pătură numeroasă de intelectuali, care fie prin competenţa cu care îşi exercitau profesiunea, fie prin zelul de cercetători, au contribuit la dezvoltarea culturală a regatului.