Inteligența emoțională

Introducere

Inteligenţa emoţională a evoluat odată cu omenirea, necesitatea de adaptare, de a face faţă şi de a colabora cu cei din jur, fiind cruciale pentru supravieţuirea primelor societăţi primitive de vânători şi culegători. S-a demonstrat că multe procese de gândire trec prin centrii emoţionali ai creierului, pe măsură ce întreprind călătoria fiziologică menită să convertească informaţia exterioară în acţiune şi răspuns individual.

În anii `20, psihologul american Edward Thorndike vorbea despre ceva intitulat de el „inteligenţă socială”. Mai târziu, importanţa „factorilor emoţionali” a fost recunoscută de David Wechsler, unul dintre părinţii testelor IQ. ÎN anii `40, într-un ziar, Wechsler a insistat asupra închiderii tuturor „aspectelor non - intelectuale ale inteligenţei generale” în orice măsurătoare completă. Acest material amintea de asemenea despre capacităţile „afective” sau „conative”, de fapt inteligenţa socială şi emoţională – pe care el le credea importante în formarea unei imagini de ansamblu. Din păcate, aceşti factori nu au fost incluşi în testele IQ ale lui Wechsler şi la acea vreme li s-a dat prea puţină atenţie.

În 1983, Howard Gardner, de la Universitatea Harward, a scris despre posibilitatea existenţei unor „inteligenţe multiple” inclusiv ceea ce el numea „capacităţile intra-psihice” – în esenţă o aptitudine pentru introspecţie – şi „inteligenţă personală”.

Daniel Goleman, a popularizat termenul de inteligenţă emoţională în cartea sa din 1995 „Emotional Intelligence, Why it can matter more then IQ”. El a susţinut că înţelegerea şi controlul emoţiilor noastre este una dintre cele mai importante idei pentru sănătate şi succesul în viaţă. Cartea lui Goleman s-a bazat pe lucrări mai importante ale unor psihologi precum Peter Salovey, John Mayer şi Reuven Bar-On care arătau că, întradevăr, oamenii cu o anumită isteţime emoţională au un avantaj faţă de aceia care nu o au.

Întrucât stima de sine este un element cheie al sistemului perosnalităţii şi al comportamentelor interpersonale şi sociale ale indivizilor, mai ales în cultura, euro-americană, ea a devenit un obiectiv principal al acţiunilor psihopedagogice şi psihoterapeutice.

Actualmente se pune accent foarte mult pe cultivarea stimei de sine, vizându-se în primul rând mediul familial şi şcolar, pentru că, pe de-o parte, personalitatea copiilor este mai plastică, expusă pregnant la similări, şi pe de altă parte fiindcă aici se pot institui cu mai mare uşurinţă metode organizate şi eficiente de a realiza acest lucru. Psihologi, asistenţi sociali, sociologi şi experţi din alte domenii precum şi o parte a opiniei publice insistă că trebuie acordată o atenţie mai mare formării la elevi, la copii şi tineri în general a unei concepţii de sine pozitive şi a unei încrederi mai mari în propia persoană şi angajată în viaţa socială. Stilurile educaţionale excesiv de autoritare continuă să fie prezente în raporturile dintre profesori şi copii, părinţi şi copii, acompaniate deseori de umilinţa copiilor, acest lucru având efecte dezastruoase asupra personalităţii în formare şi prioritar, în ceea ce priveşte stima de sine.

Capitolul 1

Inteligența emoțională

1.1.Conceptualizare

Termenul de „inteligenţă” provine de la latinescul intelligere, care înseamnă a relaţiona, a organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relaţii între oameni, ceea ce arată că inteligenţa depăşeşte gândirea care se limitează la stabilirea relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectivelor şi fenomenelor şi nu a relaţiilor între oameni. Complexitatea inteligenței reiese din modul ei de abordare în istoria filozofiei şi psihologiei, considerată a avea un rol deosebit de important în cunoaştere, dar și negându-i-se semnificaţia, fiind chiar eliminată din existenţa umană.

Specializarea celor două emisfere cerebrale care deţin caracteristici şi funcţii diferite a fost demostrată de Roger Sperry şi Robert Onstein, ei arătând că emisfera stângă este responsabilă de analiza secvenţială, de logica acţiunii, de utilizarea cuvintelor şi cifrelor, altfel spus este dominată de „raţionalitate”, pe când cea dreaptă este sediul imaginaţiei, orientării spaţiale, decorării, muzicii, culorilor, ritmului, creativităţii, dominanta sa fiind intuiţia.

Sistemul educaţional occidental este axat, în mod tradiţional, pe activităţi de memorare și reproducere, caracteristice emisferei stângi, excluzând aproape total cultivarea facultăţilor emisferei drepte. Inteligența este atribuită în general persoanelor care excelează în privinţa logicii şi mai puțin celor pricepuţi la îndeletniciri manuale care au diferite talente artistice. S-a demonstrat că persoanele care au fost educate pentru folosirea preferenţială a unei emisfere, aproape până la excluderea celeilalte, erau incapabile să o folosească pe cealaltă, iar când emisfera dominată coopera cu cea dominantă, performanţele atingeau cote superioare. Rolul intuiţilor, emoţiilor şi sentimentelor în viaţa umană începe să fie tot mai mult acceptat de psihologia occidentală, care acceptă alături de coeficientul de inteligenţă (IQ) şi coeficientul emoţional (EQ). IQ şi EQ se află într-o relaţie de interdependenţă, conducând împreună la devenirea individului superior. Nivelul coeficientului emoţional este responsabil pentru gradul de autocunoaştere şi autoapreciere, pentru calitatea relaţiilor interpersonale, pentru adaptabilitatea socială. Un EQ ridicat face să trăim intens ceea ce ni se întâmplă şi să ne cunoaştem mai bine atât pe noi cât şi pe ceilalţi. Dacă IQ este limitat genetic, EQ este infinit ca posibilităţi de dezvoltare, astfel, trăindu-ne conştient emoţiile, acceptându-le ca natură proprie, aducem la suprafaţă lumea noastră adevărată, netrucată.