Deficiență de văz

PRELIMINARII

Ca şi alte ramuri ale psihopedagogiei speciale tiflologia (gr. "tiflos"=orb, gr."logos"=ştiinţă) a cunoscut, în ultima perioadă de timp, o dezvoltare mai accentuată, mascînd caracterul interdisciplinar prin corelarea fenomenelor psihologice, pedagogice, sociologice şi medicale în abordarea fenomenelor cu handicapul vizual. In activitate cu deficienţii de văz se iau în consideraţienivelul şi gravitatea handicapului, adoptîndu-se metodologii speciale pentru acei subiecţi de vedere (orbi) sau pentru cei cu resturi de vedere, careau o diminuare a acuităţii vizuale (AV) centrale cuprinse între 0,05-0,2 (ambliopi).

În decursul timpului, cercetările în domeniul efectuat în arialul românesc au subliniat existenţa unor particularităţi în dezvoltarea psihică a orbilor, bazată pe comportamentul şi structurile specifice ale acestei categorii: M. Ştefan, Em. Verza, D. V. Popovici, A. Rozarea, I. Muşu. Notorii sunt cercetările empirice şi teoretice ale savanţilor din Rusia, Anglia, SUA etc.:Vîgotskii L.S., Zemţova M.I., Litvac A. G., Baraga N., Horton J.K, Lany I., Lowenferd B. ş.a. Practic a fost dovedit, că importanţa vederii nu se reduce doar la simpla diferenţiere a luminozităţii, a formei şi culorii obiectelor, deoarece simţul văzului deţine un rol important în orientarea în spaţiu, menţinerea echilibrului, în dezvoltarea proceselor cognitive şi constituirea personalităţii în general.

Toate acestea sunt dependente de gravitatea şi vîrsta la care se instalează deficienţa, iar intervenţiile compensatorii sunt asigurate prin vîrsta timpurie şi prin particularităţile personalităţii deficientului de văz. Totdată, rămîn a fi puţin studiate modalităţile de corectare şi dezvoltare a funcţiei vizuale la copiii de vîrsta şcolară mică cu miopie (forma medie) prin aplicarea exerciţiilor specifice de explicare a potenţialurilor vizuale restante.

Antrenamentul vizual are nu numai un rol activator al vederii restante, ci şi unul de exersare sistematică şi judicioasă a vederii, educaţia şi corecţia vizuală avînd şi valenţe compensatorii, stimulînd nu numai analizatorul vizual, ci şi celelalte modalităţi senzoriale şi procesele psihice spre a contribui la dezvoltarea cognitiv- personală a deficientului de văz.

Obiectul cercetării: Procesul de corecţie şi dezvoltare a funcţiilor vizuale la copiii cu miopie.

Scopul cercetării: constă în cercetarea particularităţilor funcţionale a sistemului optic la copiii miopi şi determinarea metodelor corecţional dezvoltative.

Ipoteza cercetării: Presupunem că aplicarea sistematică a Programului de corecţie a funcţiilor optice la copiii cu miopie contribuie la valorificarea sensibilităţii vizuale şi la optimizarea vederii slabe.

Baza experimentului: Liceul cu profil tehnologic pentru copiii cu vedere slabă, municipiul Chişinău. În experiment au fost implicaţi 5 copii, elevi ai clasei a IlI-a, cu diagnosticul- miopie (forma medie).

Obiective:

1. Determinarea indicilor funcţionalităţii, analizatorului optic ( acuitate vizuală, eficienţă vizuală, sensibilitate luminoasă şi de contrast);

2. Structurarea Programului de corecţie a funcţiilor optice la copiii cu miopie, avînd în baza sa exerciţii specifice de stimulare şi optimizare a vederii slabe.

3. Evaluarea eficacităţii Programului corec aplicat grupului experimental şi formularea concluziilor.

Structurarea lucrării: Lucrarea conţine: preliminarii, trei capitole, concluzii, anexe, bibliografie.

CAPITOLUL I . DEFICIENŢA DE VEDERE- DEFINIŢIE -ETIOLOGIE –NOSOLOGIE

Prezentăm mai jos delimitări conceptuale, principii, caracteristici ce relevă pierderile optice

1.1 Delimitări conceptuale privind deficienţa de vedere

De-a lungul dezvoltării ştiinţelor psiho-medicale pedagogice şi defectoiogice, preocupările privind deficienţa de vedere au inclus şi asidue căutări şi demersuri de clarificări conceptuale şi de operare cu o terminologie ştiinţifică adecvată.

Deficienţa de vedere este inclusă, în cadul deficienţelor senzoriale datorate afectării organelor de simţ, fiind studiată prioritar de tiflopedagogie.

Încercările de găsire a unei definiţii clare şi cuprinzătoare a deficienţei vizuale au existat de la începuturile tiflopedagogiei româneşti.

Astfel, Dimitrie, Rusticeanu, în anul 1912, defineşte astfel: „Orb - în sensul ştiinţific - e un ochi care nu simţeşte lumina deloc, deci nu e în stare să observe ziua şi noaptea. Orb, în sens practic, e un individ a cărui putere de a vedea la ambii ochi e vătămată pe totdeauna şi nu e curabilă, aşa că nu se poate duce singur pe drumuri străine. Deci, e orb acela care la o distanţă de un metru nu e în stare să numere degetele de la mâna mişcătoare. Buni de primit în Institutul de orbi sunt acei copii care posedă o capacitate de a vedea aşa de neînsemnată că nici cu ajutorul ochelarilor nu cunosc tiparul din abecedar şi deci dar nu pot lua parte la învăţământ, cât şi cei adulţi care, din cauza miopiei câştigate, nu-şi pot îndeplini chemarea ce pretinde destoinicie de vedere" .

D. Rusticeanu consideră că internarea în şcoala de orbi a persoanelor a căror facultate vizuală e mai mică decât a zecea parte din cea normală este nefavorabilă acestora.

Din gândirea acestui promotor al tiflopedagogiei româneşti transpar prin timp aspecte fundamentale ale definiţiei deficienţei vizuale, ale criteriilor de delimitare nosologică, ale modalităţilor de diagnosticare.

Vederea slabă (ambliopia) şi respectiv lipsa vederii (cecitatea) constituie, după unii autori, un „defect" care se deosebeşte de deficienţă.„în cercetările moderne, termenul defect este folosit pentru a desemna atât modificările organice care duc la un deficit funcţional (diferite leziuni ale analizatorului vizual), cât şi deficitul, funcţional ca atare (în ce măsură şi sub ce aspecte scade vederea).

Spre deosebire de defect, deficienţa reprezintă ansamblul consecinţelor defectului sub aspectul adaptării copilului la viata înconjurătoare şi a! structurii individualităţii lui".

Aceeaşi distincţie operează şi alţi autori: „prin deficienţă (defectivitate) se înţelege tulburarea relaţiilor normale ale individului cu mediul înconjurător, mai ales cu cel social, intervenită pe baza unui defect."

Etimologic, termenul ambliopie provine din cuvintele greceşti „amblys" (slab, tocit) şi „ops" (vedere), desemnând, aşadar, vedere slăbită, vedere scăzuta, vedere parţială, vedere slabă. Având mai multe accepţiuni, termenul „ambliopie" este „destul de vag şi adesea rău întrebuinţat". în sens larg, ambliopia desemnează toate cazurile de diminuare a capacităţii vizuale, indiferent de etiologie şi gravitate, sau acea scădere a vederii care se menţine şi după ce s-a făcut corecţia corespunzătoare.