Influența stilurilor parentale asupra motivației școlarilor mici

INTRODUCERE

Cunoașterea școlarului mic din punct de vedere psihopedagogic, este o activitate științifică și presupune o mare responsabilitate din partea specialiștilor interesați pentru formarea și dezvoltarea individului.

Cunoașterea psihologică a școlarului mic este și necesară și importantă, ea venind în sprijinul cadrelor didactice care trebuie să aplice principiul tratării individuale a elevului, sporind astfel eficiența de comunicare cu elevii.

De la această premisă a eficienței pornește această lucrare, urmărind influența stilurilor parentale asupra motivației școlarului mic , care poate varia de la un stil corect sau unul greșit.

Însă pentru a cunoaște ce stil parental a folosit părinții în educarea copilului, cadrele didactice trebuie să observe elevii și să tragă o concluzie cu privire la trăsăturile motivaționale ale elevilor.

Cercetătorii care au studiat stilurile parentale și comportamentul elevilor au constatat că unele stiluri parentale influențează remarcabil motivația elevilor spre reușită.

În lucrarea de fața voi încerca tratarea variațiilor ce pot intervenii între motivația copilului mic și stilurile parentale.

Studiile cuprinse în lucrarea mea utilizează ca metodă principală chestionarul pentru identificarea intereselor elevilor, acesta având un număr de 10 de itemi la care elevii vor trebui să răspundă cât mai detaliat pentru a evidenția tipul de motivație, precum și chestionar pentru evidențierea stilului parental ai părinților lor, acesta având un număr de 62 itemi fiecare afirmație trebuie evaluată pe o scală de la 1 la 5, unde valoarea 1 indică o lipsa totală de manifestare a comportamentului evaluat, iar valoarea 5 reprezintă o manifestare permanentă a comportamentului respectiv.

O altă metodă este obsevarea atentă a elevilor din trei clase, pregătitoare, a I- a și a III - a, respectiv, a părinților acestora în cadrul ședinței cu părinții.

Aceste metode aplicate la un eșantion format din 38 de subiecți din trei clase de ambele sexe, m-au condus la rezultate interesante și demne de luat în seamă în următoarele cercetări efectuate pe elevi.

În concluzie mi-am ales această temă întrucât am dorit să-mi lămuresc incertitudinile referitoare la faptul că stilurile parentale folosite de părinți pot crește sau pot să coboare motivația copilului, conducându-l spre reușită sau spre eșec.

CAPITOLUL I

ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII ȘCOLARULUI MIC

1.1. Accepțiunile conceptului de familie

Etimologic, conceptul de familie provine din latinescul „famulus”, care avea un sens mai larg de supus, robitor, ascultător și un sens mai restrâns de rob, slugă, slujitor ( Chipea, 2001, p. 22).

În dicționarul UNESCO, familia este înțeleasă ca o „formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care unește pe soți și descendenții acestora prin relații strânse de ordin biologic, economic, psihologic și spiritual”( Stănoiu, 1993, p. 6), definiție care sugerează ideea conform căreia abordarea familiei se impune a fi realizată în strânsă legătură cu funcționalitatea sa în cadrul ansamblului social ( Chipea, 2001, p. 22 - 23).

Dicționarul de sociologie menționează două sensuri ale acestui termen: un sens larg, în contextul căruia familia reprezintă „un grup social ai cărui membri sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopțiune și care trăiesc împreună, cooperează sub aspect economic și au grijă de copii și în sens restrâns, familia ar desemna un cuplu căsătorit și copiii acestora

( Chipea, 2001, p. 22).

Înțelegem deci familia ca o formă de comunitate umană, un grup primar, cu toate caracteristicile acestuia, care se deosebește de celelalte grupuri primare prin câteva note specifice: unește membrii (persoane) prin relații de căsătorie, consangvinitate sau adopțiune; de regulă membrii unei familii trăiesc împreună, alcătuind un singur menaj; desfășoară o activitate economică comună, membrii ei sunt legați prin anumite relații de ordin biologic, spiritual și ideologic, menținând și perpetuând cultura societății date; își acordă sprijin emoțional - afectiv interacționând în cadrul rolurilor de soț - soție, mamă - fiu, mamă - tată, etc.; în condițiile statului și dreptului, grupul se întemeiază pe anumite reguli prevăzute în acte oficiale( Chipea, 2001, p. 24 - 25).

Familia este celula vieții pe pămînt, cel dintâi asezământ între Dumnezeu și om, cea mai veche comunitate umană întemeiată de Tatăl ceresc, după modelul tainic al Prea Sfintei Treimi. “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18) (f.n).

Familia a fost și este un mediu de generare și regenerare a resursei umane, dar și al formării personalității viitorilor adulți. Ea constituie mediul natural al copilului, exercitând o influență esențială asupra dezvoltării acestuia. Berge (1970, p.281) nota că „pământul se poate cutremura, popoarele se pot război, catastrofele pot să se abată asupra națiunilor: copilul abia dacă le percepe atât timp cât universul său personal continuă să-i ofere sentimentele de tandrețe și securitate care-i sunt indispensabile. De regulă, nesiguranța din exterior nu-l afectează decât prin intermediul celor apropiați”. Fiind considerată primul univers al copilului, familia reprezintă o imagine la scară redusă a societății în care va trebui să se integreze (Bonchiș, 2011, p.17).

Familia constituie mediul natural al copilului, însă acest mediu, a cărui influență asupra dezvoltării individului este esențială, diferă mult de la o familie la alta, pe de o parte în funcție de societatea pe care o reflecta, iar pe de altă parte în functie de propria sa structură interioară.

Mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuințelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv și protector, dubla condiție indispensabilă pentru dezvoltarea copilului (f.n).

Broderick ( după Pescaru-Băran, 2004) subliniază că familia este cea mai puternică structură umană evolutivă, ea va persista mai mult decât orice alt sistem, deoarece poartă cu sine elemente de cultură și civilizație.

Abordarea ca sistem a familiei o întâlnim și la alți autori, între care Schaffer (2005). Din această perspectivă, familia este văzută atât ca totalitate complexă, cât și ca fiind alcătuită din subsisteme ce pot fi tratate ca entități independente. Ca orice sistem, familia se supune următoarelor principii:

- totalitate, familia nu poate fi considerată o sumă a componentelor individuale sau a relațiilor; ea are proprietăți, cum ar fi coeziunea sau atmosfera emoțională, ce nu pot fi aplicate părților;

- integritatea subsistemelor se referă la faptul că fiecare sistem este alcătuit din subsisteme care relaționează între ele, fiecare relație putând fi privită, la rândul ei, ca un subsistem;

- circularitatea influenței se referă la faptul că toate componentele sunt independente, în sensul că un anumit comportament al copilului este influențat și influențeză la rândul său;

- stabilitatea și modificarea se referă la faptul că familia este un sistem deschis (Bonchiș, 2011, p.18).