Relația joc - învățare în învățământul preșcolar

Orice tânăr, trecut prin grădiniţă / şcoală, poartă amprenta formatorului, a generaţiei care l-a educat şi l-a pregătit pentru viaţă. Această afirmaţie atenţionează indirect asupra responsabilităţii imense ce este implicată de exercitarea profesiei de formator al tineretului.

Profesia - misiune, pe care o desfăşoară educatoarea în grădiniţa de copii, ocupă un rol primordial. Ei i se atribuie sarcini complexe, cum sunt acelea de a stimula şi deschide spre manifestare timpurie potenţialităţile umane, de a contura arhitectura caracterului omului, de a trezi şi direcţiona trebuinţele copiilor încredinţaţi spre realizare pe coordonatele previzibile ale dezvoltării societăţii. Acestea sunt, desigur, numai câteva îndatoriri esenţiale ale educatorului. Finalizarea lor, în practica educaţională din grădiniţă, condiţionează continuitatea şi progresul activităţii formative, desfăşurat ulterior de învăţător. Iată de ce, în etapa actuală, poate mai mult ca oricând în istoria societăţii româneşti, munca educatorului din învăţământul preşcolar se cere structurată după principiile pedagogiei creativităţii, învăţării sociale dirijate şi interdisciplinarităţii, ea îmbogăţindu-se cu noi caracteristici.

În acest context, fiecare educator trebuie să contribuie prin activitatea şi experienţa sa la căutarea, inovarea şi crearea mijloacelor şi modalităţilor de formare a tinerii generaţii. Activitatea din grădiniţă implică mari responsabilităţi, oferind educatorului largi posibilităţi de manifestare a creativităţii şi competenţei sale în realizarea lor.

Rolul fundamental al grădiniţei este de a pregăti copilul pentru a intra cu succes în etapa următoare de şcolaritate. Este de la sine înţeles că pregătirea pentru şcoală nu înseamnă a forţa artificial ritmurile dezvoltării psihice şi a-i impune preşcolarului un rol impropriu „elev”. Tot aşa de adevărat este că „învaţă” şi preşcolarul, la fel ca şi şcolarul, deosebit de important, fiind în acest context, cât, dar mai ales, cum „învaţă” pentru a-şi valorifica la maximum potenţialul intelectual şi forţele creatoare la toate nivelele de vârstă din preşcolaritate.

Lucrarea reflectă câteva din aceste preocupări de ordin general pentru învăţământul preşcolar abordate din punctul de vedere al cercetării aplicative cu metode proprii acesteia (observaţia, experimentul natural şi pedagogic) din perspectiva optimizării şi modernizării continue a actului educaţional practicat în grădiniţă.

Tematica lucrării formulată în termenii: „Relaţia joc - învăţare în învăţământul preşcolar” a obligat la abordarea problematicii jocului şi învăţării la vârsta preşcolarităţii biopsihice ale copilului de 3-6 ani, cât şi de specificul activităţii copilului în acest stadiu al devenirii sale. În acest caz, în tratarea temei s-a ţinut seama atât de dezvoltarea stadială, în etape succesive enunţate de aşa zisa educaţie nouă, genetică cât şi de ideea dominanţei genetice de activitate care, la această vârstă, nu este alta decât jocul.

Lucrarea nu are pretenţia relevării unor contribuţii cu totul originale în ce priveşte tema cercetată.

Deosebitele valenţe ale jocului pur, sau a celui cu subiect şi reguli, ale jocului ca mijloc de instruire şi educare, procedeu metodic sau cadru organizatoric inedit de desfăşurare a activităţii didactice au fost demonstrate de mulţi cercetători şi şcoli pedagogice ce au înscris între preocupările lor cercetarea fenomenului ludic. Tratarea temei relaţia joc - învăţare, al raportului dintre joc şi învăţare în gradarea lor motivaţională potrivit stadiului de dezvoltare cuprins în interiorul vârstelor preşcolare, precum şi structurarea cercetării pe cele câteva tipuri fundamentale ale actului învăţării prin joc se constituie, poate, într-o încercare modestă de a reuni într-un cadru aceleaşi idei şi păreri mai mult sau mai puţin controversate, adevăruri şi opţiuni educaţionale, mai mult sau mai puţin încorporate în conduita profesională a educatoarelor care se ocupă de formarea tinerei generaţii. Desigur, rezultatele bune depind de pregătirea şi competenţa cadrului didactic, în ultimă instanţă de întreaga lui personalitate.

Socot deci, că nimic din ceea ce se circumscrie procesului complex şi dificil de formare a unei personalităţi umane, polivalente, creatoare şi adaptabilă (la natură, societate şi mai ales la viitor) nu trebuie să scape preocupărilor şi atribuţiilor educatorului de azi şi de mâine.

Activitatea ce se desfăşoară în vederea educării și învăţării prin joc a copiilor ocupă locul central în formarea omului. Desfăşurarea susţinută a acestei activităţi educative trebuie să se concretizeze în înţelegerea de către fiecare copil, elev, student, că a învăţa cu sârguinţă şi conştiinciozitate, a da dovadă de disciplină, a pune întregul elan specific vârstei tinere în slujba îndeplinirii exemplare a sarcinilor ce revin tuturor, este o datorie, este o manifestare de profund umanism.

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII PRIVIND IMPORTANŢA JOCULUI ÎN VIAŢA COPILULUI

1.1. NATURA JOCULUI CA ACTIVITATE FUNDAMENTALĂ A PREŞCOLARULUI

La vârsta preşcolară, jocul este o realitate permanentă. Copilul de 3-6 ani se joacă cea mai mare parte a timpului şi pe măsura creşterii şi dezvoltării joaca sa ia forme din ce în ce mai complexe şi diverse, influenţând şi subordonând toate celelalte acţiuni de viaţă, interese şi preocupări. Jocul copiilor obţine astfel un caracter multiacţional, activitatea practică, învăţarea, hrănirea sau îmbrăcarea, luând forma unei acţiuni ludice. Manifestările de joc evoluează, având un caracter dinamic. Ele evoluează şi obţin caracteristici noi şi forme variate şi interesante. Din perspectiva pedagogică, jocul este considerat un mijloc de instruire, o formă de educaţie, o modalitate pedagogică - terapeutică, având astfel o varietate de semnificaţii de natură constructivă.

Prezentate sintetic, acestea subsumează o serie de funcţii care sunt complementare şi consistente cu cele ale fenomenului educaţional în ansamblu.

1.Funcţia adaptativă, ce se manifestă prin asimilarea realităţii fizice şi sociale şi prin acomodarea eu-lui la realitate. În joc, copilul preşcolar transpune impresii dobândite în mediul extern, fizic şi social, reuşind astfel să interiorizeze realitatea şi să se adapteze la un nivel primar cerinţelor acesteia. Pe parcursul vârstei copilăriei mijlocii se poate observa o creştere a capacităţii copilului de a transpune rapid şi coerent în joc elemente ale realităţii: roluri, conduite, atitudini, obiecte, şi de a prelucra şi reflecta cu o mare profunzime şi în contexte ludice diverse (jocuri cu subiect şi roluri) aspecte mai ample ale mediului înconjurător. Dacă, la începutul vârstei preşcolare trăirea realităţii prin joc este totală, în sensul în care copilul nu distinge între situaţia reală şi cea imaginară, pe măsură ce copilul devine conştient de propria lui persoană şi de modelul pe care îl imită el, cele două planuri ale realităţii şi al ficţiunii se delimitează, aceasta neînsemnând că implicarea în jocul ce transpune impresii reale este mai superficială. Dimpotrivă, jucându-se copilul experimentează roluri ce se suprapun cu propriul eu şi se exersează pe el însuşi ca agent activ şi nu doar reactiv al mediului, fapt ce îi asigură treptat adaptarea şi înţelegerea lumii reale şi premisele pentru trecerea firească de la copilărie la adolescenţă şi maturitate.

2.Funcţia formativă. Jocul este un mobil al dezvoltării cognitive, afectiv - emoţionale, psihomotorii şi de modelare a personalităţii. Cunoaşterea prin experienţa directă, pe care o asigură jocul, presupune implicarea capacităţilor perceptive, a abilităţilor de reacţie, a capacităţilor de relaţionare şi a posibilităţilor de comunicare ce sunt exersate şi îmbogăţite în plan calitativ şi cantitativ. În faţa problemelor adesea reale pe care le impune jocul, copiii au ocazia de a exersa capacitatea de a analiza posibilităţile de rezolvare şi de punere în practică a soluţiilor optime pentru ca jocul să poată continua.