Aspecte ale misiunii bisericii în societatea contemporană

INTRODUCERE

Înainte de înălţarea sa la cer, Mântuitorul le-a dat apostolilor porunca de a răspândi Evanghelia la toata făptura (Mc. 16, 15-16) şi de a învăţa toate neamurile, botezându-le în numele Sfintei Treimi (Mt. 28, 19-20). Aceasta porunca a Mântuitorului Hristos a constituit baza misiunii creştine, misiune care are ca scop, prin propovăduirea Evangheliei mântuirii şi prin învăţarea neamurilor, formarea de ucenici ai lui Hristos.

De-a lungul timpului creştinismul a adoptat noi forme şi modele de misiune, în funcţie de profilul cultural al spaţiului geografic în care îşi desfăşurau activitatea şi de necesităţile oamenilor cărora li se adresa mesajul Evangheliei. Astfel, în primele secole creştine misiunea Bisericii a avut de confruntat un spaţiu cultural elevat, antichitatea greco-romană, în care filozofia platonică, aristotelică, stoică, epicuriană, uneori chiar nihilistă, juca un rol important. Primii creştini au avut o dublă atitudine în ceea ce priveşte filozofia timpului lor. Pe de o parte, au respins-o categoric – atitudinea lui Tertulian, care însă nu a găsit un spaţiu vast în gândirea creştină, pe de alta parte, şi-au împropriat acele sisteme etice care erau în consonanţă cu principiile etice creştine (morala stoică) sau au împrumutat termeni şi concepte din filosofia platonică sau aristotelică, dându-le un conţinut creştin (terminologia trinitară). Teologi precum Clement Alexandrinul sau Origen au considerat că filosofia era pentru neamuri ceea ce era Scriptura Vechiului Testament pentru iudei – un pedagog către Hristos, neezitând să spună că Logosul era prezent la fel de viu şi lucrător în filozofia greacă ca şi în Legea lui Moise. Această atitudine a fost specifica majorităţii Părinţilor Bisericii din perioada post-apostolică. Ei au ţinut cont de specificul cultural, social, politic, economic al spaţiului în care propovăduiau, astfel că mesajul Evangheliei pe care îl vesteau nu a părut ca o învăţătură nouă, ci ca o desăvârşire, ca o împlinire a omului, care caută Adevărul. Creştinismul, cel puţin până în secolul al IV-lea (mai precis 313, când împăratul Constantin a dat libertate religioasa creştinilor), a fost perceput de noii convertiţi ca răspunsul la căutările lor spirituale.

Dacă metodologia misionară a Sfinţilor Părinţi ai primelor secole creştine era aceea de a cunoaşte şi considera realităţile concrete, palpabile, istorice în care îşi desfăşurau activitatea, metodologia misionară contemporană nu trebuie să facă abstracţie de acest principiu. Multe din realităţile sociale, politice, economice, culturale nu prezintă în fond nicio noutate pentru creştinism, ci doar în forma de manifestare ele sunt diferite. Dar, de asemenea, multe din realităţile contemporane sunt adevărate provocări la adresa creştinismului, şi, în acest punct, metodologia misionară creştină trebuie în permanenţă adaptată la noile situaţii, deoarece omul contemporan este o realitate concretă, care trăieşte într-un anumit spaţiu şi timp, neputând fi confundat cu omul antichităţii greceşti, sau cu cel al antichităţii târzii, nici cu omul medieval sau de la începutul Evului mediu. Omul contemporan trăieşte într-o epocă în primul rând instabilă, în care valorile universale nu mai sunt recunoscute, în fapt, pentru omul modern, sau omul recent cum îl numeşte Horia Patapievici, nu mai există valori universale, totul fiind pus pe seama relativului, contingentului, subiectivismului şi, în cele din urmă sfârşind în inexistenta.

Misiunea creştină, trebuie deci să ţină seama de aceste realităţi, pentru că omul modern este de fapt, cel căruia Biserica îi adresează mesajul. Biserica nu se adresează omului din antichitate sau din Evul mediu, ci se adresează omului contemporan. De aceea ea trebuie să ţină seama de profilul cultural, social şi spiritual al omului de astăzi, realităţile omului antic sau medieval putându-i furniza numai modele, principii sau anumite norme călăuzitoare, însă în niciun caz metode gata făcute, precise. Nici chiar dogmele Bisericii nu pot fi tratate ca definiţii în sensul ca în ele Adevărul divin s-ar epuiza. Dogmele nu sunt decât nişte jaloane, borne, nişte indicatoare, care, chiar dacă ar fi cele mai bune, ele rămân totuşi indicatoare, care nu sunt Adevărul, căci Adevărul este în cele din urma inefabil, de necuprins în concepte sau definiţii, ci sunt calea spre acest Adevăr transcendent personal, care este Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Dogmele reprezintă deci ceea ce Biserica a experiat ca Adevăr, iar aceasta experienţă a Bisericii, care poarta numele de Tradiţie, trebuie să anime misiunea Bisericii în contemporaneitate.

Lucrarea de faţă, intitulată “Aspecte ale misiunii Bisericii în societatea contemporană”, încearcă să prezinte câteva probleme cu care Biserica se confrunta astăzi. După câteva precizări ecleziologice despre natura Bisericii, despre importanţa localului, în speţă a parohiei, pentru misiunea creştina, se continuă cu o prezentare a modernităţii şi a caracteristicilor sale. Subcapitolul “Lectura socio-teologică a modernităţii” este de fapt o interpretare din punct de vedere teologic a cărţii lui Horia Roman Patapievici, Omul recent, care la rându-i interpretează modernitatea prin prisma întrebării ce se pierde atunci când ceva se câştigă.

În capitolul III, înainte de a prezenta proiectul Mişcării ecumenice, am tratat o problemă cu care societatea de astăzi se confruntă, şi care nu mai poate fi abandonată în cercetarea teologică, şi anume pluralismul religios contemporan, alegând pentru aceasta trei tipuri de viziuni al cardinalului medieval Nicolaus Cusanus – care aduce în prim plan pe Logosul ca interpret al diversităţii religioase, pe francezul Rene Guenon - teologul convergentei tradiţiilor şi pe românul Andre Scrima – teologul ospitalităţii metafizice, al “deschiderii centrate” pe Logosul-Hristos, militantul pentru un ecumenism al contemplativilor.

Capitolul IV tratează despre o problemă actuală, încă în curs de dezbatere, şi anume problema religiei în spaţiul public european, fenomenul secularizării ca “ieşire din religie”, contribuţia teologiei sociale la dialogul cu societatea contemporana, aşa-numita doctrină socială a Bisericii, care, în Biserica Ortodoxă se afla încă pe primele trepte ale dezvoltării ei teoretice, problema ecologică ca problemă teologică, şi nu în ultimul rând, problema economică, foarte acut dezbătută astăzi, şi creştinismul.