Biserica și preoția, din punct de vedere ortodox

Introducere

Legătura firească, naturală dintre slujire și preoție, așa cum este arătată în cuvântul revelat al Sfintei Scripturi, este importantă pentru înțelegerea corectă a rolului mântuitor al Bisericii, Trupul lui Hristos. De-a lungul timpurilor, mai vechi și mai noi, legătura aceasta a fost uneori greșit înțeleasă sau interpretată, după diverse iscodiri ale minților acestor veacuri trecătoare.

Motivul alegerii acestei teme este dat de actualitatea dar și de complexitatea ei fiind motivat de nevoia personala de-a o cunoaște, dar și cu scopul de-a expune tinerilor teologi, opiniile teologilor consacrați cu privire la acest subiect. Actualitatea temei este dată de mentalitatea generației de astăzi care nu vede rolul mântuitor al Bisericii și implicit al slujitorilor ei, al preoților, crezând cu tărie că nu au nevoie de Biserică și de preoți pentru a se mântui și că rugăciunea personală este de ajuns. Nimic mai fals!

În lucrarea de față voi expune doctrina ortodoxă cu privire la Biserică, încercând să evidențiez rolul ei mântuitor, în calitate de trup al lui Hristos, dar și doctrina cu privire la preoție, evidențiind rolul mijlocitor al preoților în relația fiecărui mădular al trupului lui Hristos – Biserica cu Capul Bisericii – Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sfântul Apostol Pavel a fost cel care s-a ocupat mai mult de poziția și lucrarea preoției în Biserică, de aceea în epistolele sale ierarhia bisericească prinde contur, iar slujirea preoțească capătă diverse numiri. După apostolul Pavel, și prin asemănare cu poziția sa de apostol și cu poziția celor așezați de el să slujească ca preoți, preotul este slujitor al Evangheliei (Efeseni 3, 7), slujitor al lui Dumnezeu (Romani 1, 9), slujitor al împăcării (II Corinteni 5, 18), adică al împăcării omului cu Dumnezeu, al mântuirii, slujitor al Bisericii (Coloseni 1, 25), slujitor al lui Hristos (I Corinteni 4, 1), slujitor al oamenilor (II Corinteni 4, 5), mijlocitor între Dumnezeu și om (II Corinteni 5, 20). Așadar, slujirea preotului îmbrățișează toate aspectele posibile ale vieții noastre spirituale, prin mijlocirea către Dumnezeu și îndrumarea vieții noastre în lumina învățăturii lui Hristos.

Capitolul I: Biserica, trupul lui Hristos

1. Caracterul teandric al Bisericii, prelungire a unirii dintre divin și uman din persoana lui Hristos

Temeiul aspectului teandric al Bisericii se află în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, iar teandrismul Bisericii se înțelege numai ca fenomen fundamental integrat raportului ce există între cele două firi în persoana unică a Mântuitorului, ca o prelungire la nivel uman a corelației perfecte dintre divinul și umanul lui Hristos.

Din intima legătură a celor două firi în persoana lui Iisus Hristos se naște și crește teandrismul Bisericii, în același fel în care el este prezent și activ în persoana Fiului întrupat, prefăcând trupul tainic al Domnului după chipul firii dumnezeiești, încât să se poată spune că nu mai este Biserica aceea care trăiește, ci Hristos este cel ce trăiește în ea (Galateni II, 20) .

Prin lucrarea Sfântului Duh în Biserică, credincioșii se află în relații personale cu fiecare din persoanele Sfintei Treimi, în comuniune de dragoste și ascultare cu fiecare din ele, și nu într-o meditație asupra unui principiu impersonal. Acesta este de fapt scopul superior al teandriei Bisericii .

Modalitățile interpătrunderii umanului cu divinul în Biserică și deci ale legăturii credinciosului cu Hristos sunt diferite și dirijate de credincioși ce activează în virtutea unei puteri divine: Cuvântul lui Dumnezeu este anunțat într-o limbă omenească. Întâlnirea cu Domnul cerului se realizează în cadrul unei simple liturghii, darurile spirituale, care procură viața divină, au aparenţele pâinii și a vinului .

Biserica este trupul lui Hristos. Prin ea se manifestă dumnezeirea, având imprimat în sine specificul Întemeietorului ei. Membrele acestui mare trup au fiecare o funcție specială în vederea binelui ansamblului și este o datorie esențială pentru fiecare, aceea de a se achita de datoria sa cât mai bine, pentru ca Biserica să devină plinătatea „Celui ce a împlinit toate întru toți” (Efeseni I, 23). Nimic altceva nu pare să oglindească mai bine natura teandrică a Bisericii decât acești doi termeni: trup și plinătate care sunt corelativi unul explicând pe celălalt și adânc ancorați în duhul Bisericii .