Bucuria în creștinism

Încă de la naşterea sa, creştinismul a fost proclamare a bucuriei, a singurei bucurii posibile pe pământ. Fără proclamarea acestei bucurii, creştinismul ar fi inexplicabil. Numai ca bucurie a triumfat creştinismul în lume, şi el a pierdut lumea când a pierdut bucuria, când a încetat să-i fie martor. Contextul fundamental al Bisericii este „marea bucurie” (Luca 2,10; 24, 52), de unde îşi trage şi dobândeşte semnificaţia tot ceea ce înseamnă creştinism.

Bucuria este una dintre cerinţele cele mai de seamă ale vieţii omeneşti. După ea aleargă sufletul omenesc, precum aleargă cerbul după izvoarele apelor cristaline. Suntem făcuţi pentru bucurie precum suntem făcuţi pentru viaţă, căci viaţa fără bucurii este întunecată, apăsătoare şi pustie.

Bucuria este o senzaţie de reuniune sau împlinire, de dorinţă suspendată cel puţin temporar, de un bine care tocmai se întâmplă pentru o clipită sau parcă urmează să se petreacă.

Bucuria este încântarea minții în legătură cu un bine care tocmai se întâmplă pentru o clipită sau parcă urmează să se petreacă. Adesea ea reprezintă senzația de reuniune sau împlinire, de dorință suspendată cel puțin temporar. Bucuria este ceea ce simțim, şi ştim că simțim de vreme ce suntem ființe autoreflexive, în anumite situații, reale sau imaginare, în care ceea ce s‐a pierdut s‐a găsit, ce ne lipsea primim înapoi, ce ne sufocă dispare, ce ne dorim se iveşte, sau ceea ce ne apare în cale ne satisface o dorință pe care nici nu ştiam că o avem.

Bucuria lumească e trecătoare, oricât am dori-o noi să ţină, dar prin faptul că se leagă de firea lucrurilor care e trecătoare şi stricăcioasă, şi această bucurie la fel este. Te bucuri de un obiect nou, sau de o realizare, sau de ceva ce ai aşteptat şi ai primit, te bucuri, dar nu ţine acea bucurie mult timp că te ia îngrijorarea de ce va fi cu acel ceva în viitor, prin însuşi faptul că se raportează la lucruri stricăcioase, dar şi pentru că omul doreşte o şi mai mare bucurie decât cea primită, neajungând la plinătatea ei.

Credinţa noastră ortodoxă este "izvor de bucurii", creştinismul ortodox fiind "religia bucuriei". Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus ucenicilor săi: "Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15, 11).

Starea de bucurie duhovnicească este o rugăciune continuă. Înseamnă să aparţii mai mult cerului decât pământului. Căci oricare ar fi motivul întristării creştinului aceasta este de la diavol. Suntem fiinţe răscumpărate de Dumnezeu, avem pe Dumnezeu în inima noastră, avem putere de a ne sfinţi, de a ne îndumnezei, de a deveni fii ai lui Dumnezeu după har, şi de a moşteni viaţa şi bucuria cea veşnică.

Nu este un subiect uşor şi nici de epuizat în câteva rânduri sau într-o rubrică de ziar. Oricât de frumoase ar fi cuvintele, mai important este să-ţi ajuţi aproapele să cunoască şi să regăsească această stare de spirit care aduce atât de mult confort şi iradiază acest nobil şi necesar sentiment. De aceea, în acestă disertaţie am să încerc o descriere a bucuriei din punct de vedere creştin, şi anume, cum apare în Sfânta Scriptură şi cum este descrisă de sfinţii părinţi şi de diverşi teologi, dar mai ales aş dori să observ sensul adevărat al bucuriei în teologia şi spiritualitatea ortodoxă.

CAPITOLUL I

BUCURIA ROD AL DUHULUI SFÂNT ŞI ÎMPLINIRE A NĂDEJDII CREŞTINE

Nãdejdea că virtute teologicã reprezintã o năzuinţă plinã de încredere a sufletului omenesc în scopul dobândirii bunurilor veşnice. Nãdejdea creştină este asemãnatã de Sfântul Apostol Pavel cu o “ancorã sigurã şi tare înfiptã în tãrâmul veşniciei” (Evrei 6, 19).

Ea reprezintã o siguranţă pe baza făgăduinţei lui Dumnezeu. De aceea, nãdejdea mântuirii este suprema aspiraţie a sufletului omenesc dornic sã se elibereze de dominaţia pãcatului, şi sã se desăvârşească în iubirea lui Dumnezeu. Ca rod al Duhului Sfânt nãdejdea mântuirii este animatã de bucuria Duhului care în aceeaşi unitate spiritualã, ne ridicã neîntrerupt spre zãrile veşniciei. Şi astfel spunem cã nãdejdea creştină ca virtute teologicã are ca rod bucuria. Altfel spus, bucuria exprimã nãdejdea mântuirii în Hristos şi este o tresãltare eshatologicã a creştinismului cu toate necazurile acestei vieţi. Aceasta datoritã faptului cã “Dumnezeul nãdejdii ne va umple de bucuria Duhului” (Romani 15, 13). De unde şi îndemnul Mântuitorului: “bucuraţi-vă şi vã veseliţi, cã plata voastrã multã este în ceruri” (Matei 5, 12); sau al Apostolului: “Bucuraţi-vă în nãdejde, rãbdând în necaz, stãruind în rugãciune” (Romani 12, 12). Şi toate acestea într-o aşteptare eshatologicã: “Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul, şi iarãsi zic: bucuraţi-vă. Îngăduinţa voastrã sã fie cunoscutã tuturor oamenilor. Domnul este aproape” (Filipeni 4, 4.5).