Concepția Ortodoxă Despre Duhul Sfânt

Preliminarii

Credinţa în Dumnezeu – Sfânta Treime constituie învăţătura fundamentală şi specifică a Bisericii Creştine. Sfânta Treime este cea mai mare taină. Ea este taina cea de nepătruns cu mintea omenească şi împărtăşită nouă prin descoperirea dumnezeiască, atât cât ne este necesar pentru mântuire.

Credinţa în Sfânta Treime delimitează învăţătura creştină despre Dumnezeu de alte învăţături şi concepţii, căci numai o asemenea dumnezeire este mântuitoare, ca bază a comuniunii de iubire cu omul.

Sfântul Apostol Ioan spunea într-una din epistolele sale că „Dumnezeu este iubire”(1 Ioan 4,8). Într-adevăr Dumnezeu este iubire, deoarece este Treime. Această iubire a Sfintei Treimi s-a revărsat în afară. Activitatea „ad extra” a lui Dumnezeu constituie o lucrare comună, dar ea a fost împărţită între cele trei persoane ale Sfintei Treimi.

Sfânta Biserică învaţă că persoanele Sfintei Treimi sunt prezente şi participă împreună la orice lucrare. Astfel, la creaţie, voinţa Tatălui este cauza aducerii la existenţă a lumii, Fiul ia parte în calitatea de Cuvânt creator, iar Duhul Sfânt este principiul vieţii şi desăvârşitorul. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin spunea în „Dogmatica” sa: „Aşadar pentru că bunul şi preabunul Dumnezeu nu s-a mulţumit cu contemplarea lui proprie, ci prin mulţimea bunătăţii Sale a binevoit să se facă ceva care să primească binefacerile Sale şi să împărtăşească din bunătatea Lui, aduce de la neexistenţă la existenţă şi creează universul, atât pe cele nevăzute, cât şi pe cele văzute, şi pe om, care este alcătuit din elemente văzute şi nevăzute. În timp ce gândeşte, creează; iar gândul se face lucru, realizându-se prin Cuvânt şi desăvârşindu-se prin Duh”

Cu toate că persoanele Sfintei Treimi participă împreună la orice lucrare, există şi lucrări care privesc în mod special pe una din persoanele Sfintei Treimi: Tatăl – creaţia şi providenţa; Fiu – întruparea, mântuirea şi judecata; iar Duhul Sfânt – sfinţenia.

Dogma Sfintei Treimi cuprinde nu numai mărturisirea despre unitatea fiinţei, deofiinţimea şi egalitatea celor trei persoane divine, ci şi învăţătura despre însuşirile fiecărei persoane, adică ce este propriu unei persoane şi o face distinctă de celelalte.

Termenul "Duh" din limba română este cel care-l traduce pe cel ebraic "ruah", ce ar avea ca sens primar pe cel de: suflare, vânt, aer. Astfel, ca "vânt" este o forţă invizibilă, puternică şi misterioasă (nu ştim de unde vine); ca "suflare" este tot o forţă misterioasă ce se observă în viaţa omului, e forţa dinamică a trupului uman.

Dar, poate fi şi o putere divină, atunci când termenul e uzitat pentru a revela momentele în care oamenii par a şi depăşi limitele, ca şi când ar colabora cu o forţă supranaturală.

Deci, sensul central pare a fi acela de: "experimentarea unei forţe extraordinare, misterioase forţă nevăzută, misterioasă a vântului, misterul vitalităţii, forţa exterioară care transformă, toate sunt "ruah" manifestări ale energiei divine

Acest termen este folosit şi în sens de spirit uman, bun sau rău, astfel că în Vechiul Testament el este folosit de 378 de ori, iar în Noul Testament (ca pnevma) de 379 de ori, din care de 250 de ori cu referire precisă la Duhul Sfânt.