Despre Sfântul Duh la Părinții Capadocieni

Introducere

Sfântul Duh, Sfinţitorul şi Domnul-de-viaţă-făcătorul, este a treia persoană a Sfintei Treimi. El este consubstanţial, adică de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul şi egal cu Ei. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne descoperă limpede această învăţătură despre Duhul Sfânt. Astfel, Mântuitorul ne învaţă că Duhul Sfânt are fiinţă dumnezeiască de la Tatăl, prin purcedere: "Iar când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine" (Ioan 15, 26).

Sfinţii Părinţi, în privinţa purcederii Duhului Sfânt, învaţă că Acesta purcede numai de la Tatăl, că în Sfânta Treime e numai un izvor şi pentru Fiul şi pentru Sfântul Duh. Sfântul Atanasie spune: "Sfântul Duh este din Tatăl, nu făcut, nici plăsmuit, nici născut, ci purces". "Dumnezeu şi Tatăl, zice el, este singur pricinuitor celor doi şi nenăscut; iar Fiul din singur Tatăl, pricinuit şi născut; iar Duhul din singur Tatăl, pricinuit şi purces, iar prin Fiul în lume trimiţându-se". La rândul său Sfântul Ioan Damaschin spune: "Duhul cel Sfânt, spunem că este din Tatăl şi îl numim Duh, al Tatălui. Nu spunem că Duhul este din Fiul, dar îl numim Duhul Fiului". Sau: "Fiul şi Sfântul Duh sunt din Tatăl, după cum raza şi lumina sunt din soare" .

Cu alte cuvinte Duhul Sfânt a existat tot timpul. Deci nu trebuie să credem că El a fost altceva înainte de-a fi Duh Sfânt şi că ar fi progresat până a ajuns Duh Sfânt . Dumnezeirea Duhului Sfânt fiind înţeleasă greşit de către unii eretici (pnevmatomahi), sfinţii părinţi trăitori în a doua jumătate a secolului al IV-lea au luat atitudine împotriva acestora şi, în Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381), condamnând erezia pnevmatomahilor, au statornicit învatatura ortodoxă despre persoana şi dumnezeirea Duhului Sfânt. Sinodul a exclus din Biserică pe toţi ereticii şi ereziile împotriva Duhului Sfânt, anatematizându-i în canonul I al acestuia. Principalii eretici condamnaţi la acest sinod ecumenic au fost: eunomienii, pnevmatomahii, sabelienii, marcelienii, fotinienii şi apolinariştii. Cei mai mulţi au păcătuit socotind pe Sfântul Duh o creatură, iar alţii au greşit când au exagerat căutând sa-i combată pe aceştia.

Astfel, ereziile pnevmatomahilor au fost combătute de părinţii Bisericii, în nenumărate predici, cateheze, cuvântări şi epistole teologice şi în tratate despre Sfântul Duh. Dintre acestea ar fi Epistolele I-a şi a III-a către Serapion ale Sfântului Atanasie cel Mare, <pionierul pnevmatologiei>, ,,Marea cuvântare catehetică’’ a Sfântului Grigore de Nazianz, Catahezele Sfântului Chiril al Ierusalimului şi altele. În felul acesta, gândirea "marelui secol patristic", al IV-lea, care începuse prin a fi cel mai "teologic" prin combaterea arianismului, ajunge la apogeu prin pnevmatologie, pentru ca s-o încununeze cu ultimele cinci articole de credinţă privitoare la Sfântul Duh şi Biserică, Taine, învierea morţilor şi viaţa de veci. Înainte de patimile, moartea şi învierea Sa, Mântuitorul făgăduieşte ucenicilor Săi că le va timite lor Duhul Sfânt zicând: "Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da, ca să rămână cu voi în veac, Duhul Adevărului…"(Ioan 14, 16). Iar când Mântuitorul trimite pe sfinţii Săi apostoli la propovăduire, le spune: "Mergând, învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28, 19). Şi într-adevăr făgăduinţa s-a împlinit, după zece zile de la Înălţare, la Cincizecime. Atunci, Sfântul Duh s-a pogorât peste Apostoli şi le-a dat puterea de-a vorbi în limbile necunoscute de ei până atunci. Cu acest prilej fiind inaugurată Biserica creştină. În ziua cincizecimii, Biserica creştină devine realitate istorică, Sfântul Duh este sufletul ei, "Domn de viaţă făcător". Tot atunci se săvârşeşte întâia dată botezul creştin , "cu Duh Sfânt".

Capitolul I

Concepţia despre Duhul Sfânt în primele secole creştine.

Sinoadele Ecumenice din secolul IV

Primele patru secole creştine au fost marcate de aprige discuţii teologice, pe primul plan fiind cele legate de Sfânta Treime. Argumentarea fiecăruia căuta întotdeauna să se ancoreze în Revelaţia dumnezeiască. Astfel, în privinţa dumnezeirii Sfântului Duh, aşa-numiţii pnevmatomahi, ca şi cei care pregetau oarecum să-L conceapă pe Sfântul Duh dintru început consubstanţial cu Tatăl, aduceau ca argument Sfânta Scriptură, care, în nicio parte a ei, nu-L numeşte pe Sfântul Duh în mod expres Dumnezeu; de aici, decurgea în mod direct că ortodocşii introduceau un dumnezeu străin în Scriptură. Spre deosebire de ereziarhi, Părinţii apărători ai Ortodoxiei aveau altă părere în ceea ce priveşte revelaţia, despre care credeau că nu este reprezentată doar de ceea ce fusese consemnat în scris, ci şi de cele nescrise încă, dar crezute în Biserica Universală.