Evanghelia copilăriei lui Iisus

1. INTRODUCERE

Primele scrieri ale Noului Testament care cuprind viaţa şi învăţătura Domnului Iisus Hristos se numesc evanghelii. Ele sunt în număr de patru. Noţiunea de evanghelie vine din greceşte de la τό εϋαγγέλον (format din două cuvinte : εϋ care înseamnă „bine” şi αγγέλω care înseamnă „vestesc”). Deci, substantivul εϋαγγέλον înseamnă „vestea cea bună”.

Acest sens a fost luat de cuvânt mai târziu. La vechii scritori greci εϋαγγέλον însemna răsplata care se dădea aceluia care aducea o veste bună sau sacrificiul oferit zeilor drept mulţumire pentru o veste bună. Cu sensul de răsplată pentru o veste bună se întrebuinţează şi în Vechiul Testament (traducerea Septuagintei), în II Regi IV, 10. totuşi, în Vechiul Testament (II Regi XVIII, 22, 25), înţelesul este acela de „veste bună”.

În Noul Testament cuvântul εϋαγγέλον se întrebuinţează cu sensul de „veste bună” privitoare la o persoană sau un lucru. „Evanghelia împărăţiei” (Matei IV, 23), „Evanghelia lui Iisus” (Marcu I, 1) înseamnă vestea bună despre Iisus sau despre împărăţia cerurilor. Cu timpul, evanghelia a luat un sens mai larg, însemnând învăţăturile Mântuitorului predicate de Apostoli (Matei XXVI, 13), sau învăţătura despre Domnul Hristos şi doctrina Sa adusă lumii, socotită ca o veste bună (Efeseni I, 13). Cuvântul evanghelie, luat în sensul de scriere în care să fie descrise viaţa şi activitatea Mântuitorului Hristos, este folosit pentru prima dată spre anul 150, de către Sfântul Iustin Martirul, în prima sa Apologie (66,3). Deci, în Noul Testament, prin „evanghelie” se înţeleg învăţăturile şi faptele săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor.

Această însemnare a evangheliei o găsim chiar de la începutul creştinismului la Sfinţii Clement Romanul (sec. II), Ignatie al Antiohiei , Iustin Martirul.

Mai târziu, „vestea bună” despre Mântuitorul şi învăţătura Sa, adică evanghelia, predicată oral, s-a fixat în scris. Denumirea de „evanghelie” a trecut astfel la scrierea însăşi. Astfel, în „Învăţătura celor doisprezece Apostoli” (sec. II) este indicată prin termenul „evanghelie” o culegere de învăţături. „Rugaţi-vă Domnului, aşa cum se găseşte în evanghelie”, (VIII, 2), „cum o aveţi în evanghelie” (XV, 3-4). Aceste texte se referă la o evanghelie scrisă. Sfântul Clement Romanul şi Sfântul Iustin Martirul vorbesc clar despre „memorii” scrise de Apostoli. Deci, din sec. II înţelesul de „Evanghelie” se dă scrierilor care conţin viaţa şi învăţăturile Mântuitorului. Acest înţeles a rămas valabil până astăzi.

Evanghelia, după cuprins, este una singură, dar ea a fost fixată în scris de diferiţi autori, ale căror nume le poartă până astăzi : Evanghelia după Matei, Evanghelia după Marcu, Evanghelia după Luca şi Evanghelia după Ioan.

Suprascrierile evangheliilor canonice (titlurile), au fost stabilite de Biserică, la începutul secolului II. Ele vor să arate că Evanghelia cea una după conţinut şi revelaţie are patru „forme” după autorii inspiraţi care au redactat evangheliile canonice.

• NUMĂRUL EVANGHELIILOR

Sfântul Evanghelist Luca (I, 1-4) afirmă că atunci când a compus Evanghelia sa, existau şi alte istorisiri despre viaţa şi faptele lui Iisus pe care el le-a consultat. Desigur că este vorba de cele de la Matei şi Marcu. Probabil că existau şi unele fragmente scrise. Fapt cert este că s-au păstrat numai cele patru pe care le avem până astăzi şi care sunt socotite ca singurele inspirate. Sfinţii Părinţi pun numărul lor în legătură cu cele patru râuri ale Raiului, sau cu cele patru fiare descrise de profetul Iezechiel (I, 5).

Încă din sec. II Biserica a confirmat drept inspirate şi autentice numărul celor patru Evanghelii amintite, respingând ca apocrife alte evanghelii care au mai apărut.