Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul

INTRODUCERE

Întreaga tradiţie teologică creştină a recunoscut, începând cu veacul al VII-lea, personalitatea Sfântului Maxim Mărturisitorul (580 -13 august 662) ca fiind una din cele mai de seamă din câte au fost în întreaga Istorie a Bisericii creştine. El este cu adevărat unul dintre cei mai fecunzi gânditori creştini din toate timpurile şi din toate locurile. După cum avea să sublinieze Lars Thunberg în cuprinzătorul său studiu închinat Sfântului, se afirmă că „Maxim Mărturisitorul este un reprezentant al întregii Biserici încă nedespărţite şi, ca atare, o punte între Răsăritul şi Apusul creştin” . Nu întâmplător, un teolog contemporan îi conferea Sfântului martirizat pe malul Mării Negre , un loc aparte între Sfinţii şi cugetătorii Bisericii creştine. În acelaşi sens Tixeront mărturisea despre Sfântul Maxim că „este un mistic care totodată este un metafizician şi un ascet, care din contactul cu filosofia aristotelică a câştigat o stringenţă şi o precizie a cugetării ce în zadar ar fi căutată la (Dionisie) Areopagitul” .

Întreaga sa gândire, de o largă cuprindere, profundă şi plină de echilibru trezeşte în conştiinţa celor care ar dori să o parcurgă un sentiment paralizant, „sentimentul pe care îl trezeşte un masiv alpin la gândul de a-l îmbrăţişa” . Teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul nu se reduce aşa cum a existat în trecut o anumită tendinţă, doar la capitolele ce privesc aspectele hristologice. Prin îndelungatul său efort, Sfântul Maxim a cuprins întregul spectru al gândirii teologice, adâncind şi punând într-o lumină nouă teme şi subiecte considerate a fi clasice şi exhaustive până atunci.

În acest sens Părintele Profesor Ene Branişte aduce ca mărturie câteva cuvinte ale căror rosturi întregesc profilul de mare cugetător al Sfântului Maxim Mărturisitorul: „El a fost unul dintre aştrii cei mai luminoşi care au strălucit pe cerul gândirii şi al teologiei din epoca patristică, a cărui lumină se reflectă încă puternic peste veacuri, trezind interesul şi admiraţia contemporanilor noştri” . Marea atracţie generată de Sfântul Maxim Mărturisitorul se defineşte prin aceea că „a deschis în el însuşi, unele altora, cinci sau şase lumi spirituale devenite aparent fără relaţie între ele şi a înţeles să câştige din fiecare o lumină care le luminează pe toate celelalte şi le pune în noi contexte, fapt prin care se ivesc apoi cele mai neaşteptate oglindiri şi relaţii. El este astfel teolog biblic contemplativ, filosof format aristotelic, mistic în marea tradiţie a Nysanului şi Areopagitului, teolog entuziast al Logosului pe urmele lui Origen, monah riguros de tradiţie evagriană şi, în fine, şi înainte de toate, luptător bisericesc şi martir al hristologiei ortodoxe de la Calcedon” .

Toţi aceia care s-au aplecat asupra scrisului maximian aveau să reclame greutatea şi chiar obscuritatea stilului. Fotie însuşi „s-a plâns că stilul Sfântului Maxim este greoi, încărcat şi obscur, ocolind exprimarea directă şi iubind metaforele” .

Cauzele acestei maniere de a-şi redacta cugetările se pot găsi în preocuparea ferventă a Sfântului Mărturisitor de a face lumină în hăţişul problemelor de care s-a ocupat.

Imperiul Bizantin, spaţiu istorico-geografic în care şi-a expus învăţătura Sfântul Mărturisitor, s-a bucurat întotdeauna de maximală grijă din partea bazileilor săi. Împăraţii bizantini s-au ocupat în marea lor majoritate ca Imperiul să se bucure de pace şi unitate, chiar şi atunci când acesta devenise în cea mai mare parte creştin. În memoria culturală a civilizaţiilor lumii vor rămâne spre întărirea celor de mai sus, figuri de cezari celebrii (Constantin cel Mare, Teodosie cel Mare, Iustinian).

Astfel şi în vremea Sfântului Maxim Mărturisitorul Bizanţul nu a fost scutit de pericol. În relaţiile sale cu lumea de afară puterea bizantină era ameninţată de Imperiul Persan, imperiu mânat de o mare ură anticreştină, în special din partea credincioşilor zoroastrieni. Din interior, însă, doi factori destabilizau pacea romană: permanentele conflicte şi tensiuni ale centrului politic şi eclesiastic al Constantinopolului cu Roma, pe de o parte, iar pe de altă parte, un rol nefast pentru bizantini va fi jucat polemicile generate de hotărârile Sinodului de la Calcedon (451) care împărţise lumea bizantină în două denominaţiuni: calcedonieni şi necalcedonieni. În această ordine de idei conflictele interne aveau să grăbească şi mai mult procesul de disoluţie al societăţii bizantine ce se va sfârşi o dată cu asedierea şi cucerirea capitalei de către turci în 21 mai 1453.

Strategia împăraţilor bizantini în medierea conflictelor dintre nestorieni şi ortodocşi a fost aceea a căutării unor soluţii de echilibru fără însă, a fi cele mai aşteptate de către creştinii ortodocşi, ceea ce va potenţa un real conflict între Biserică şi Stat. O asemenea stare de spirit este regăsită de către istorici încă din vremea lui Iustinian, dar în timpul Sfântului Maxim Mărturisitorul ea atinge un punct de maximă actualitate . În acest context Sfântul Mărturisitor va juca un rol cheie declarându-se împotriva denaturărilor nestoriene în privinţa dogmei hristologice, intrând astfel în conflict făţiş cu tronul imperial. Acest conflict avea să dăinuie de-a lungul întregii vieţi a Sfântului, un rol deosebit avându-l Roma, care i-a acordat întotdeauna sprijin Sfântului Maxim, îndeosebi prin papa Martin. În schimb, cealaltă parte a lumii creştine, Constantinopolul, avea să publice în 639 o declaraţie – Ektesis – şi în 647 un document – Typos – prin care se făceau eforturi deosebite pentru unitate între creştini, cu atât mai mult cu cât pericolul musulman devenea din ce în ce mai pronunţat. Însă ambele aceste documente nu ţineau seama de hotărârile calcedoniene, fapt sancţionat cu promptitudine de partida ortodoxă.

Consecinţele logice ale acestor demersuri vor fi întrupate de o nouă abatere de la dreapta cinstire, printr-o erezie cunoscută în Istoria Bisericii creştine sub numele de monotelism (o singură voinţă în Hristos), de altfel, altă ipostază a ereziilor veacului al V-lea (dioprosopism şi monofizism).