Iisus Hristos - Fiul Lui Dumnezeu și Fiul Omului

INTRODUCERE:

Afirmaţiile mesajului creştin trebuie să prezinte propoziţii certe, nu ipoteze sau opinii personale. Ele pot avea un astfel de statut atunci când au drept fundament ceea ce credinţa creştină recunoaşte şi consideră drept certitudinea absolută, drept adevărul însuşi. O formă a creştinismului care nu Îl consideră ca atare pe Iisus Hristos nu reprezintă creştinismul. Hristos este vocea cea mai înaltă a lui Dumnezeu prin Care Dumnezeu ne-a revelat lucruri cu privire la El Însuşi. Numele de Iisus Hristos nu este un termen abstract, nu se referă la un semn sau la o imagine, prin care Dumnezeu ni Se arată nouă ca fiind real, dar care totodată ar fi cât se poate de diferită de El, ci Hristos este Adevărul existenţial, Adevărul real, Care ni-L descoperă pe Dumnezeu în Sine Însuşi, în chip văzul după Întrupare.

Particularitatea teologiei ortodoxe este legătura organică între dogma treimică şi cea hristologică. Aceasta înseamnă ca hristologia este legată de teofaniile istoriei biblice şi nu doar de aşteptările mesianice ale iudaismului. Dogma treimică, după cum este prezentată în primul capitol al lucrării, şi care îşi are rădăcinile în teofaniile Vechiului Testament, este revelată de Dumnezeu Cuvântul neântrupat, a doua Persoană a Sfintei Treimi. După Sfântul Evanghelist Ioan şi cei următori lui, încă de la început, în istoria primei comunităţi creştine, Cuvântul lui Dumnezeu, Care era prezent şi în vremea patriarhilor şi profeţilor, se găseşte în avanscena dumnezeieştii iconomii.

Al doilea capitol al lucrării Îl priveşte pe Hristos nu numai dintr-un plan transcendent, ci şi dintr-un plan imanent. Adică Logosul lui Dumnezeu Tatăl Se coboară în imanent prin întrupare, descoperind slava Dumnezeului Treimic; slavă pe care membrii Bisericii o văd după întrupare în situaţii istorice concrete. Această slavă pe care o văd acum membrii Bisericii, este aceeaşi pe care o vedeau patriarhii şi profeţii Vechiului Testament, în timpul prezenţei Sale neîntrupate.

Prima conştiinţă şi experienţă a comunităţii Bisericeşti Îl acceptă pe Iisus ca Hristos. În conformitate cu teologia ulterioară, Hristos este Cuvântul Întrupat. Se numeşte Hristos după înomenirea Lui şi niciodată în starea Sa veşnică, adică în prezenţa Sa neîntrupată. Hristos este Mesia Cel aşteptat în Vechiul Testament, şi care a fost primit prin naşterea din fecioară, în Noul Testament. Cuvântul însuşi unit după fiinţă cu firea noastră, prin întrupare, unge această fire şi-i dă puterea harismatică a dumnezeirii, şi pe care o primeşte fiecare om prin unirea cu trupul Lui Hristos, care este Biserica.

Ultimul capitol al lucrării vorbeşte despre lucrarea lui Hristos în Eshatologie. Hristos este începutul, mijlocul şi sfârşitul veacurilor, fiindcă prin opera Sa mântuitoare a prefăcut chipul trecător al lumii actuale, în chipul netrecător al împărăţiei lui Dumnezeu, prin înviere. Pe de altă parte, sfârşitul veacurilor a ajuns la noi în virtualitatea credinţei, fiindcă împărăţia lui Dumnezeu este deja prezentă în istorie în chip potenţial, ca să devină actuală la Parousia Domnului, ca cer nou şi pământ nou.

I. LOGOSUL ÎN TREIME

1.Consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Prin acţiunea Sa revelatoare, Dumnezeu Se descoperă ca fiind o Existenţă fără început şi fără sfârşit. El îşi are Existenţa de la Sine şi prin Sine, ceea ce înseamnă că El e însăşi Existenţa. Fiind însăşi Existenţa înseamnă că nu există nimic anterior lui Dumnezeu care să-I predetermine existenţa. Moise este cel care primeşte de la Dumnezeu adevărul cu privire la aseitatea divină; astfel ca Domnul se prezintă profetului cu Numele Său de Cel ce este; spunând: „Eu sunt Cel ce sunt”( Ieş.III,15). În Apocalipsa lui Ioan este descoperit acelaşi adevăr, caci Dumnezeu Însuşi spune: „Eu sunt Alfa si Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Atotţiitorul”(Apoc.I,8).