Învățătură despre Maica Domnului în doctrina ortodoxă și cea romano-catolică

Introducere

Învăţătura ortodoxă despre „Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria” are o importanţă deosebită şi o frumuseţe aparte, datorită pietăţii deosebite şi afecţiunii cu care creştinii din toate timpurile s-au raportat la Maica Domnului. Sfânta Fecioară Maria a fost şi este pentru toţi creştinii nu numai Maica Domnului nostru Iisus Hristos, ci şi a tuturor creştinilor. Ea stă în centrul preocupărilor dumnezeiești şi omeneşti de la căderea protopărinţilor; ea se naşte „plină de dar” la zorii unei vieţi noi pentru omenire; ea zămisleşte Lumina lumii, pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi-I dă viaţă; „ea Îl urmează în lume, plină de iubirea cea mai curată şi tot ea îl însoţeşte până la cruce. Este mama adevărată, a noastră a tuturor, Împărăteasa cerului şi a pământului.”

Preasfânta Fecioară Maria, Maica Domnului a fost considerată obiectul tuturor marilor evenimente ale iconomiei mântuirii omului şi în toate aceste întâmplări providenţiale, ea a ocupat un loc aparte. În tot arcul de timp al Revelaţiei divine, persoana Maicii Domnului este prezentă în toate momentele importante, desfăşurându-şi rolul său în planul lui Dumnezeu, alături de Fiul său, Mântuitorul nostru: din prima pagină a Sfintei Scripturi şi până la ultima sau de la cartea Facerii până la Apocalipsa Sfântului Ioan, de la Profetul Isaia până la Sfântul Evanghelist Luca, de la întrupare la Jertfa de pe Cruce, de la Rusalii până la Parusie.

Paginile Sfintei Scripturi ne indică faptul că Sfânta Fecioară Maria a fost în mare măsură prezentă în diferite ipostaze, la marile evenimente ale mântuirii universale şi alături de Fiul său, s-a dovedit o bună interpretă a vocaţiei sale, aceea de a fi Mama Fiului lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea neamului omenesc şi mijlocitoare eficientă a noastră înaintea Lui. Aceste două apelative au lăsat să se întrevadă cele mai profunde aşteptări ale omului: Sfânta Fecioară Maria, Mamă şi Mijlocitoare, este Maica Domnului dar şi Noua Evă, Maica şi mijlocitoarea Bisericii şi a tuturor oamenilor.

„Doar numele Maicii lui Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Damaschin, conţine întreaga taină a întrupării.” Fecioara-mamă, deoarece este cu totul legată de persoana şi lucrarea Logos-ului întrupat, este un adevărat compendiu dens al Evangheliei şi chipul concret al credinţei Bisericii. Pe de o parte, nu se poate vorbi de Fecioara Maria decât în relaţie cu Fiul Său și cu întreaga iconomie a întrupării şi a mântuirii înfăptuite de El. Pe de altă parte prin revelaţia biblică și prin tradiţie, se arată o densitate atât de mare a relaţiei Mamei cu Fiul, încât are răsunet în ea tot ce s-a întâmplat cu El şi în El. De aceea, theotokologia este fundamental legată de hristologie şi soteriologie, istoria Mariei este „dogma vie, adevărul săvârşit în făptură.”

Aceste referiri evidenţiază concreteţea figurii sale, istoricitatea acestei fecioare din casa lui Israel, căreia i-a fost dat să aibă extraordinara experienţă de a deveni Mama lui Mesia. Nu este posibil să se evidenţieze din Sfintele Evanghelii o biografie detaliată a Maicii Domnului, după cum nu este posibilă reconstituirea unei biografii integrale şi detaliate a lui Iisus Hristos: Sfintele Evanghelii sunt o mărturie pascală, ce recitesc cu ochii luminaţi de experienţa întâlnirii cu Cel înviat: „doar în acele aspecte şi momente ale experienţei prepascale şi postpascale ce se revelează mai pline de mesaj pentru credinţă”. „Dar sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan XXI, 25).

Totuşi, multipla atestare a izvoarelor Sfintei Tradiţii şi criteriul continuităţii şi omogenităţii mesajului evanghelic în ansamblul său, permit evidenţierea unor trăsături clare ale chipului istoric al Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului, trăsături pe care le vom dezvolta pe parcursul lucrării.

Sfânta Fecioară Maria nu este un caz al universalului, ci dimpotrivă, este Fecioara - Mamă, irepetabilă în istoricitatea sa, persoana feminină aleasă de Dumnezeu - Tatăl pentru a fi sălaş al înomenirii Fiului prin lucrarea Duhului Sfânt (Luca I, 35).

De aceea, se poate vorbi despre Maica Domnului ca despre o icoană, întrucât în ea se înfăptuieşte o dublă mişcare pe care orice icoană tinde să o transmită, şi anume, coborârea şi urcarea, chenoza Fiului lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului prin har. În ea străluceşte alegerea Celui Veşnic şi liberul consimţământ al credinţei în El. Dacă icoana este vederea celor ce nu se văd, la fel Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului, se oferă privirii credinţei ca locul dumnezeieștii prezenţe, chivotul legământului, acoperită de umbra Duhului Sfânt (Luca I, 35-39, 45-56), sălaş sfânt al Cuvântului printre oameni, dar şi răspunsul omului la chemarea divină, care-1 ridică pe om la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, „moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună moştenitor cu Hristos” (Romani VIII, 17).

Numele liturgice ale Sfintei Fecioare exprimă atingerea plinătăţii şi calitatea de Maică a întregii umanităţi răscumpărate: „cheia împărăţiei”, „uşă cerească”, „cer”, „Biserica lui Dumnezeu”, „Scara lui Iacob”, „Rai cuvântător”, „Rai de taină” şi altele. În figura concretă a Maicii Domnului – Noua Evă, Biserica însăşi îşi contemplă propria icoană, nu numai pentru că îşi găseşte în ea modelul credinţei feciorelnice, al dragostei materne şi al legământului de nuntă la care este chemată (Efeseni V, 20-33) ci şi pentru că recunoaşte în Maica Domnului propriul arhetip: Templul al Duhului Sfânt, mamă a fiilor născuţi în Fiul şi Trupul Lui tainic, solidar cu Acela care a fost adus în lume de către Sfânta Fecioară.