Iubire și recunoștință

Argument

Este foarte dificil, ca având o serie de teme, să alegi una care să te reprezinte, să fie în total acord cu aspiraţiile şi preocupările cele mai frecvente ale vieţii cotidiene, de aceea există şovăieli, dar şi convingerea că o temă este preferată alteia şi te caracterizează pregnant.

Tema recunoştinţei pare a se potrivi unei dezbateri într-o lume în continuă mişcare şi dezvoltare, ce a uitat să privească spre cei din jur – familie, prieteni –, dar mai ales spre Dumnezeu.

Virtutea recunoştinţei este simţirea trezită în inima omului de bunăvoinţa şi binefacerea primită din partea semenului. Ea se manifestă în fapte şi în vorbe.

Se cuvine să iubim şi să fim recunoscători fratelui nostru din pricina înrudirii spirituale cu el. Şi iubind pe fratele nostru, ne arătăm recunoştinţa faţă de Dumnezeu.

Valoarea morală a recunoştinţei se cuprinde în faptul că ea înnobilează pe cel ce o practică, îi aduce mulţumire şi linişte sufletească şi totodată nume bun în viaţa socială.

Recunoştinţa este act sufletesc de mulţumire pentru binefacerile spirituale şi materiale pe care le-am primit de la Dumnezeu, de la părinţi, de la generaţiile trecute şi cele prezente, de la autorităţile sociale şi bisericeşti şi de la aproapele cu care colaborăm (Prov. 19, 14; Ier. 18, 20; Ecles. 9, 14-16). Un om cu conştiinţa dreaptă are datorie faţă de toţi aceştia şi el trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru ei şi să mulţumească tuturor pe măsura posibilităţilor, fără a cădea în păcatul linguşirilor sau să se arate nerecunoscător, căci păcătuieşte (Ps. 34,12; Luca 6,35; 17,15-18; II Tim. 3,2; Rom. 1,20-21; Is. 26,10).

1. PERSOANA UMANĂ – TENSIUNE SPRE COMUNIUNE

1.1. Crearea omului după chipul lui Dumnezeu

Sfânta Scriptură ne spune că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,dar face distincţie între ele. După ce Dumnezeu arată intenţia Sa de a zidi pe om după chipul şi asemănarea Sa (Facere 1,26) îl zideşte în realitate numai după chipul Său (Facere 1,27), fiindcă asemănarea cu Dumnezeu trebuie să o dobândească prin efortul lui spiritual şi moral. “Suntem după chip prin creaţie,iar după asemănare prin noi înşine,prin voinţa noastră liberă” spune Sfântul Grigorie de Nyssa. A fi după chipul lui Dumnezeu ne aparţine prin creaţia noastră primă,dar a ne face după asemănarea lui Dumnezeu depinde de voinţa noastră. Dându-ne această posibilitate, Dumnezeu ne-a făcut pe noi înşine lucrătorii asemănării noastre cu El, spre a ne dărui răsplata pentru activitatea noastră şi pentru a ne deosebi de picturile lipsite de viaţă, ieşite din mâna artistului.

Prin chipul lui Dumnezeu din fiinţa sa, care este chipul Treimii, omul a fost creat pentru o viaţă de comuniune şi nu pentru autonomie sau robie faţă de lume.

Dar în ce constă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om? Părintele N.Chiţescu, la această problemă răspunde că deoarece Biserica învaţă numai, în genere, că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, nedeterminând în ce anume constă acest chip, lămurirea căutată o aflăm în cugetarea Sfinţilor Părinţi. Este adevărat că chipul lui Dumnezeu nu se raportează la trupul omului, cum susţineau ereticii audieni, pentru că Dumnezeu nu are trup. Dacă unii dintre Sfinţii Părinţi mai vechi, ca Justin sau Irineu, în luptă cu gnosticismul, numeau trupul chip al lui Dumnezeu, nu înţelegeau prin aceasta că chipul lui Dumnezeu ar fi propriu trupului, ci că şi trupul participă oarecum la acest chip, prin unirea lui cu sufletul, prin forma, poziţia şi funcţiunea lui de a exprima puterea şi măreţia sufletului. În acest înţeles, omul întreg are chipul lui Dumnezeu, ceea ce rezultă şi din cuvintele Scripturii, după care, înainte de a se fi format trupul omului, s-a zis: “Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Dumnezeu fiind spirit pur, fără îndoială că chipul lui Dumnezeu în om se raporteză la natura spirituală a omului, anume la raţiune, voinţa şi sentimentul omului, întrucât toate acestea tind spre Dumnezeu, ca spre adevăr, binele şi fericirea absolută. Chipul lui Dumnezeu în om este sufletul acestuia în înclinaţia lui spre Dumnezeu. Concepţia aceasta domină la Sfinţii Părinţi. Unii dintre Părinţi şi scriitori, ca Sfântul Ioan Gură de Aur şi Teodoret, înţeleg chipul lui Dumnezeu în om ca puterea de stăpânire asupra naturii şi vietăţilor. Dar stăpânirea asupra naturii nu este decât consecinţa şi manifestarea chipului dumnezeiesc, prin care omul se ridică peste toate creaturile pământeşti. Lucrul acesta îl exprimă şi Sfânta Scriptură, care adaugă cuvintelor despre chip şi asemănare stăpânirea despre natură.