Iubirea în spiritualitatea creștină

Introducere

A vorbi despre iubire reprezintă poate cel mai greu lucru; aceasta deoarece a vorbi despre iubire înseamnă a vorbi despre Dumnezeu. Un principiu logic spune că nu poţi vorbi despre cineva dacă nu-l cunoşti. Astfel se întâmplă şi în cazul de faţă: nu poţi vorbi despre Dumnezeu dacă nu-L cunoşti. Aplicând în cazul iubirii acest principiu, se poate afirma că nu poţi vorbi despre iubire dacă nu o cunoşti, dacă nu ai trăit-o. A trăi iubirea înseamnă a te lăsa pătruns de ea. Iubirea nu poate fi trăită la o cotă joasă, numai pe jumătate, ci a trăi iubirea implică, prin însăşi semnificaţia expresiei, a te lăsa mistuit de focul tainic al ei. Aceasta pentru că „Dumnezeu este iubire” (1 In 4, 8, 16). Lumea şi tot ce există în lume este opera iubirii nemărginite a lui Dumnezeu. Chiar şi după căderea în păcatul neascultării, Părintele ceresc nu şi-a închis izvoarele iubirii faţă de lume, ci a trimis pe Fiul Său în lume să o mântuiască, adică să o facă părtaşă iubirii Sale. Mântuirea lumii este, aşadar, o expresie evidentă a iubirii dumnezeieşti, o iubire jertfelnică, ce se dăruieşte pentru a naşte iubire. Prin urmare, iubirea este atributul esenţial al dumnezeirii. Tocmai de aceea, Sfântul Ioan Scărarul spune că „cel ce voieşte să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu încearcă să vorbească despre Dumnezeu Însuşi” . Însă vorbirea despre Dumnezeu este condiţionată de măsura curăţirii noastre sufleteşti. Având în vedere acest lucru, precum şi complexitatea temei alese, lucrarea de faţă nu îşi propune epuizarea tratării acestui subiect din toate punctele de vedere. Chiar dacă a vorbi despre iubire, deci a vorbi despre Dumnezeu, este un lucru dificil, Sfinţii Părinţi constituie nu numai un punct de plecare în abordarea acestei teme, dar şi un îndrumător consistent. Ideile expuse în paginile ce urmează nu sunt în totalitate rodul experienţei de viaţă a autorului, deoarece, natural vorbind, acest lucru nu ar fi cu putinţă. Însă a vorbi din experienţa altora nu reprezintă un act de nedreptate, atâta timp cât sunt respectate anumite norme. În Spiritualitatea Ortodoxă, experienţa Părinţilor este normativă pentru toate aspectele vieţii duhovniceşti. În lucrarea de faţă s-a încercat o spicuire din scrierile referitoare la tema propusă aparţinând Părinţilor, dar şi celor care, de-a lungul timpului, s-au aplecat asupra acestui subiect.

Astfel, în primul capitol al lucrării – Generalităţi – se va încerca o prezentare de ansamblu a ceea ce înseamnă pentru Spiritualitatea Ortodoxă iubirea ca atribut esenţial al Dumnezeirii, dar şi ca virtute creştină. De asemenea, vor fi subliniate câteva note caracteristice ale conceptelor de „iubire” şi „dragoste” în lumea contemporană.

Capitolul al II-lea – Delimitări conceptuale – îşi propune o introducere în sensurile deosebit de profunde ale celor câţiva termeni folosiţi pentru a desemna diferitele aspecte pe care le poate îmbrăca iubirea, respectiv: „eros”, „agape”, „philia”, „storge”.

În capitolul al III-lea – Iubirea lui Dumnezeu – se va încerca o creionare a iubirii ca factor determinant în crearea, ocrotirea şi mântuirea lumii. De asemenea, va fi evidenţiată perspectiva biblică asupra iubirii lui Dumnezeu, precum şi aspectul filial al iubirii divine, manifestată în actul morţii şi cel al judecăţii.

Trecerea de la iubirea lui Dumnezeu la iubirea omenească a fost făcută în istoria mântuirii printr-o poruncă. Porunca iubirii este tema celui de-al IV-lea capitol al lucrării. În cadrul acestui capitol, se va încerca o privire asupra relaţiei dintre porunca divină a iubirii şi libertatea omului. Apoi, se va insista asupra înţelesurilor duhovniceşti ale iubirii de Dumnezeu, iubirii de aproapele şi iubirii de sine. Legat de aceasta, capitolul al V-lea – De la iubirea firească la iubirea duhovnicească – va arăta pe scurt valoarea trupului în Spiritualitatea Ortodoxă; de asemenea, va creiona câteva din caracteristicile păcatului desfrâului şi va sublinia aspectul familial al dragostei creştine.

Planul acestei lucrări se vrea doar o privire de ansamblu, o introducere, în ceea ce înseamnă iubirea creştină pentru Spiritualitatea Ortodoxă. nu poate fi vorba aşadar despre o tratare exhaustivă, deoarece aceasta ar impune o serie întreagă de condiţii mai dificil de împlinit. Ideile expuse au la bază atât experienţa Părinţilor, cât şi a unor teologi ortodocşi de seamă, scopul lucrării fiind acela de a îndemna nu numai la cunoaşterea teoretică a iubirii creştine, ci şi la împlinitrea ei. Aceasta deoarece „mai presus de dogme stă credinţa; mai presus de rituri, stă rugăciunea; mai presus de toate stă iubirea” .

Capitolul I

Noţiuni generale

I.1. Generalităţi despre iubirea creştină

„Iubirea nu se poate defini, aşa cum nu se poate defini nici viaţa, cum nu putem defini adevărul şi toate marile realităţi ale lumii acesteia. Ele sunt nişte realităţi care Îl definesc pe Dumnezeu Însuşi. N-a spus El despre Sine că este «Calea, Adevărul şi Viaţa» ? «Dumnezeu este iubire» (1 Ioan 4, 8). Iată ce este iubirea: Dumnezeu este iubirea” .

Pe Dumnezeu nu-L putem defini în cuvintele limitate şi inexpresive din acest punct de vedere din vocabularul nostru. Pentru a-L cuprinde pe Dumnezeu nu e nevoie de o supraforţare raţională; este suficient să-I primim iubirea. Dar, pentru a-I putea primi şi înţelege iubirea, trebuie ca, la rândul nostru, să iubim şi să ne lăsăm iubiţi, deoarece, „numai iubirea este capabilă să înţeleagă iubirea” . Iubind pe Dumnezeu şi lăsându-ne astfel iubiţi de El, Părintele nostru, rămânem în comuniune cu El, şi lucrăm mântuirea proprie, căci „colaborarea între Dumnezeu şi om e evidentă într-o manieră mai bună în acea virtute care poate fi considerată esenţa tuturor celorlalte: iubirea” . Aşadar, iubirea, cea mai complexă şi mai cuprinzătoare dintre virtuţi, ne duce la desăvârşire, asemenea vântului prielnic ce umflă pânzele unei corăbii, nici prea tare, pentru a nu le sfâşia, nici prea uşor, pentru a nu împotmoli corabia în valurile ucigaşe ale mării învolburate a vieţii, ci într-un mod folositor pentru cei aflaţi pe corabie, spre a-i duce la limanul lin al fericirii. Cunoscând acest lucru, „nimeni, între adevăraţii creştini, nu s-a îndoit niciodată că perfecţiunea constă în iubire” .