Jertfa Mântuitorului pe Cruce și Actualizarea Ei în Jertfa Euharistică

INTRODUCERE

Trăim într-o societate în care preocupările faţă de lucrurile materiale şi trecătoare sunt prioritare, într-o lume pe care cu mândrie o numim „modernă”, o lume ce ne oferă atâtea direcţii de înaintare, atâtea drumuri de ales pentru viaţă. Dar să ne oprim o clipă şi să ne întrebăm care este ţinta, ce finalitate şi ce folos sufletelor ne oferă această lume plină de răutăţi şi iluzii. Trebuie însă să ne bucurăm pentru că mai există chiar în mijlocul acestei lumi, deci foarte aproape de noi, o oază de speranţă, de lumină şi de salvare. Această speranţă este bineînţeles instituţia sfântă a Bisericii, întemeiată de Mântuitorul prin Jertfa Crucii şi apărută apoi în istorie în ziua Cincizecimii. În permanenţă porţile-i sunt deschise aşteptând pe fiecare dintre noi să descopere prezenţa izvorului de daruri prin lucrarea Duhului Sfânt în ea.

Prezenta lucrare încearcă să arate cât de importantă este preocuparea faţă de cele ale sufletului, pentru care Însuşi Creatorul a manifestat la creaţie o grijă aparte (Fac 2,26). Astfel sufletul este doar o părticică divină nemuritoare, fiind suflarea de viaţă a Lui Dumnezeu faţă de trupul luat din ţărână şi sortit pieirii. Pentru că Însuşi „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Tim 2,14), se jertfeşte pe Sine pe lemnul Crucii, suportând mai întâi o chenoză prin deşertare reală a slavei divine şi Întrupare.

Trecând prin Moarte, Înviere, Înălţare şi şedere de-a dreapta Tatălui, biruind moartea şi făcând-o „cale şi poartă de trecere necesară” spre viaţă şi Înviere, în Trupul Său, şi trimiţând apoi pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, Hristos Domnul ne spune: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Mt 28,20).

Aceasta este însuţi ideea centrală a acestei teze: că Hristos Fiul Lui Dumnezeu, Cel Unul Născut se jertfeşte pe Sine, murind cu braţele deschise pe Cruce, aducând moartea vieţii păcătoase a oamenilor asumată prin Întrupare şi trece prin moarte la viaţă fiind Dumnezeu Adevărat. Realizează prin umanitatea Sa îndumnezeită cuprinderea recapitulativă a noastră a tuturor şi prezintă autojertfirea şi Învirea ca jertfă şi biruinţă a umanităţii redând harul pierdut prin păcat. Mai mult decât atât, Hristos ne devine Model pe care Însuşi ne cheamă să-l urmăm pentru a ne lucra mântuirea: „De vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de Sine, să-şi ia Crucea şi să-mi urmeze Mie” (Mt 16,24) şi „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Mt 11,29 – 30).

Din pronie şi iubire divină, Dumnezeu a orânduit ca omul să îşi poată lucra mântuirea în chip subiectiv prin Biserica numită „organul mântuirii şi sfinţirii noastre” în care Hristos lucrează şi ni se comunică nouă prin Sfintele Taine. Împărtăşirea deplină a divinităţii se realizează plenar doar în Taina Sfintei Euharistii.

Aceasta este chiar tema celei de-a treia părţi a lucrării, unde se arată minunea euharistiei, adică prefacerea darurilor într-o realitate ce nu aparţine acestei lumi şi nu poate fi cuprinsă şi încadrată în graniţele raţiunii limitate a omului. Realitatea prefacerii este chiar Trupul şi Sângele Domnului, Care S-a Înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui, dar este în acelaşi timp prezent şi în Sfântul potir, chemându-ne să-L primim devenind consangvini dumnezeirii; căci „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru el” (In 6,56).

1. MÂNTUIREA OMENIRII REALIZATĂ PRIN JERTFA CRUCII

1.1. NECESITATEA MÂNTUIRII OMULUI CĂZUT

Pentru a înţelege cât de necesară era mântuirea omului, trebuie să cunoaştem modul în care Dumnezeu Creatorul l-a creat pe om, măreţia şi preţuirea pe care i-a arătat-o, şi mai mult decât atât trebuie să ştim care au fost urmările păcatului şi să înţelegem gravitatea consecinţelor căderii sau a depărtării de Dumnezeu „ Izvorul Vieţii”.

De la o simplă citire a cărţii Facerii se poate remarca modul în care omul a fost adus la existenţă printr-un act special diferit de cel al creării făpturilor anterioare. Creat în ziua a şasea, omul a fost ultima creatură, încheierea creaţiei, „cunună şi coroană a creaţiei”. Omul este deosebit de făpturile create anterior prin natura şi demnitatea sa, ocupând locul de mijloc între lumea spirituală şi cea materială, ca sinteză a lor, fiind numit „microcosmos” .

Se poate spune că Dumnezeu manifestă faţă de om o grijă aparte, un interes deosebit. Aceasta se vede în faptul că omul a fost creat printr-un act special din partea lui Dumnezeu „luând ţărână din pământ şi suflând în nările lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu” (Fac 2,7) . Aprofundând mai mult actul creării omului, afirmăm că este un act special, chiar în componenta referitoare la trup. Dumnezeu a făcut trupul „luând ţărână din pământ” nu a poruncit pământului să-l producă . Dumnezeu a hotărât prin tainicul sfat să-l creeze pe om „după chipul şi asemănarea Sa” pentru ca apoi să-l facă după chipul Său „bărbat şi femeie”. Aducerea la existenţă prilejuieşte nu întâmplător manifestarea tainică a Sfintei Treimi. În cazul creării omului este vorba de exprimarea unei hotărâri a Creatorului în care exegeza biblică vede prima descoperire a Sfintei Treimi: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac 1,26) , putându-se vorbi aici de un sfat divin. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre demnitatea unică a omului în planul creaţiei: „omul nu este încă şi se face sfat pentru om. N-a zis ca şi despre celelalte: Să fie om! N-a provocat facerea sa din poruncă, ci a fost un sfat în Dumnezeu cum să aducă la viaţă această fiinţă cinstită” . Deci omul are o constituţie dihotomică: trup luat din ţărână prin care este în relaţie cu lumea materială şi restul fiinţelor şi suflet dat de Dumnezeu prin acea „suflare de viaţă”, prin care omul stă în relaţie cu Creatorul său. Prin aceasta se arată înalta menire şi preţuire a omului, de care s-a învrednicit prin infinita iubire a lui Dumnezeu.

Dar ce se înţelege prin această „suflare de viaţă” ? Suflarea de viaţă este în om o „părticică divină” care arată că omul este înrudit cu Dumnezeu, după cum ne spune şi Sfântul Grigorie de Nyssa . Iar Sfântul Grigorie de Nazians spune în acest sens: „Cuvântul, după ce a luat un bulgăr din pământul proaspăt creat, a modelat cu mâinile Sale nemuritoare chipul meu, şi i-a împărtăşit din viaţa Sa, deoarece a trimis în el Duhul Sfânt, care este revărsarea dumnezeirii necunoscute. Astfel omul a fost creat din ţărână şi suflare după chipul cel nemuritor, deoarece în acestea două natura spiritului este supremă. La fel în calitatea mea de pământ, sunt legat de viaţa de aici de jos, dar fiind şi o părticică divină, port în sânul meu dorinţa de viaţă viitoare” .

„Fiind deci din neamul lui Dumnezeu” (Fapte 17,29) omul are viaţă spirituală, adică viaţă a înţelegerii şi comuniunii cu El Care comunică cu sufletul sădit în om. „În esenţă chipul lui Dumnezeu în om este tot ceea ce-l deosebeşte pe om de animale, tot ceea ce-l face persoană în adevăratul sens al cuvântului” . Sfântul Grigorie Palama identifica chipul cu omul întreg, în integralitate psiho-somatică, alcătuit din trup şi suflet „pentru că împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu” . Prin viaţa insuflată Dumnezeu adresează chemarea Sa, capacitatea de răspuns şi conştiinţa că îi vorbeşte omului şi el trebuie să răspundă. „Apare astfel în om prin chip un „tu” al lui Dumnezeu, Care creează din nimic, din ţărână un partener de dialog şi cu care se află în relaţie şi comuniune” . Iată aşadar înalta preţuire a omului.