Legislația Mozaică

INTRODUCERE

Caracterul revelat al Vechiului Testament imprimă moralei sale o hotărâtă superioritate faţă de toate sistemele morale apărute pană la creştinism.

Morala Vechiului Testament nu e produsul minţii omeneşti, al înţelepciunii acesteia; ea se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu cel viu, unic şi personal, atotputernic şi atotştiutor, creatorul şi susţinătorul universului care şi-a manifestat în chip supranatural voia şi legea Sa poporului biblic şi prin el omenirii întregi. Autoritatea preceptelor Vechiului Testament nu este în funcţie de prestigiul personal al unor oameni înţelepţi, ca în sistemele morale ale antichităţii păgâne, ci este fundamentată pe revelaţia supranaturală prin care Dumnezeu şi-a făcut cunoscută voia Sa oamenilor. Moise nu vorbeşte în numele său, ci în numele lui Dumnezeu.

Doctrina Vechiului Testament despre originea comună a întregului neam omenesc (Fac. 1, 27-28), despre legământul încheiat de Dumnezeu cu Noe (Fac. 9, 9) şi despre unitatea limbii vorbite de oameni (Fac. 1l, 1), arată limpede că după voia lui Dumnezeu raporturile între oameni, fiii aceluiaşi Părinte ceresc şi deci fraţi întreolaltă (Fac. 9, 5), trebuie să se caracterizeze prin unire şi frăţietate, bună înţelegere şi pace, iubire şi colaborare paşnică.

Privită sub acest aspect, umanitatea apare ca o mare familie de fraţi, înrudiţi de aproape prin origine, demnitate şi scop, cu dependenţă directă de Dumnezeul cel unic şi iubitor. De aceea, desemnarea gradului apropiat de rudenie umană Vechiul Testament îl exprimă prin noţiunea de “aproapele” (rea), în sensul cel mai general şi cu aceeaşi nuanţă noţiunea de “frate” (ah) cu sensul de frate de sânge, nepot (Fac. 12, 5), cea mai apropiată rudă (Fac. 24, 27 şi 59-60), dar şi înţelesul de familie, trib, neam. Astfel, Marele Preot este numit cel mai mare dintre fraţii săi (Lev. 21, 10), apoi termenul este aplicat şi idumeilor care au o origine comună cu evreii. Patriarhul Iacov zice păstorilor necunoscuţi: "De sunteţi fraţii mei..." (Fac. 29, 4), deşi aceştia erau din Haran.

Toată învăţătura moral-socială a Vechiului Testament are ca leit-motiv relaţia de iubire şi întrajutorare între oameni, aproapele fiind noţiunea cheie prin care se poate realiza voia lui Dumnezeu în lume. De aceea, Vechiul Testament nu se rezumă la o simplă compasiune faţă de aproapele, ci pretinde şi acte de efectivă milostenie, binefacere, dreptate şi iubire, cuprinzând numeroase dispoziţii de ordin moral-social şi comunitar în privinţa aproapelui (în care noţiune intră în concret săracii, văduvele, orfanii, servitorii, sclavii şi străinii).

Întrucât Vechiul Testament este Cuvântul lui Dumnezeu care dă viaţă, el este destinat întregii omeniri din toate locurile şi timpurile.

Deşi învăţătura Sa moral socială s-a dat lumii într-un timp determinat, ea priveşte omenirea în toată istoria ei, adresându-se tuturor cu scopul de a-i duce la viaţă. Preceptele Vechiului Testament nu sunt date numai unor grupuri sau unei societăţi ci ele vizează întreaga omenire.

Dumnezeu este veşnic, unic şi sfânt, de aceea şi voia Sa este şi trebuie împlinită în raport cu veşnicia şi sfinţenia Sa. Dumnezeu vorbeşte tuturor oamenilor şi pe toţi îi cheamă la viaţă: "Ascultaţi-mă şi veţi fi vii, zice Domnul" (Isaia 55, 2). Toate învăţăturile moral-sociale ale Vechiului Testament vizează omenirea toată în dezvoltarea ei, căci viaţa, pacea, dreptatea, iubirea şi întrajutorarea oamenilor sunt cerinţe vitale, care se vor imperios realizate în toate vremurile şi mai cu osebire în zilele noastre.