Manifestări Superstițioase

INTRODUCERE

1. Frica omului căzut în păcat, faţă de natura înconjurătoare.

După căderea omului în păcat au urmat o serie de consecinţe nefaste pentru acesta, consecinţe care se răsfrâng în primul rând asupra stricării armoniei omului cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu natura înconjurătoare. Ele se arată îndată după păcat, raportându-se asupra omului întreg, la sufletul şi trupul acestuia precum şi la condiţiile de viaţă. Păcatul are ca urmare pierderea nevinovăţiei şi sfinţeniei originare, componente ale comuniunii cu Dumnezeu, rezultând o stricăciune interioară a omului: întunecarea raţiunii, pervertirea inimii şi slăbirea voinţei şi una exterioară, care culminează cu moartea fizică. Cu privire la condiţiile externe, păcatul l-a îngreuiat, pentru om urmând izgonirea din rai, blestemarea păcatului şi restrângerea stăpânirii omului asupra naturii înconjurătoare.

În acest context, traiul omului s-a înăsprit, el fiind nevoit să-şi câştige cele necesare traiului prin munca şi truda proprie. Totuşi, omul n-a uitat niciodată de Ziditorul său, cu care a încercat ulterior să intre în contact prin diferite mijloace şi socotinţe proprii. Natura înconjurătoare, prin intensitatea şi măreţia ei, ca şi prin utilitatea ei, pe de o parte, şi prin periculozitatea unor fenomene din ea pe de altă parte, a influenţat puternic pe om, în care s-a născut sentimentul imensităţii, al infinitului, din care s-a născut cel al adoraţiei. Acest sentiment al adoraţiei faţă de natura înconjurătoare este posterior religiei propriu-zise, care a existat de la început la toate popoarele şi care are altă conotaţie. Desigur, credinţelor specific religioase li s-a adăugat sau amestecat cu timpul şi rituri sau practici magice cu caracter divinator, născute din lipsuri şi neputinţe materiale, dar fără ca le să înlocuiască religia. Şi în preistorie şi în istorie omul apare ca având religie, ceea ce însemnă că religia răspunde unei necesităţi fireşti a intelectului omenesc şi a vieţii sufleteşti umane.

Omul preistoric, fiind slab înzestrat din punct de vedere fizic faţă de animalele care îl înconjurau şi fiind neputincios în faţa naturii care îl copleşea şi îl înspăimânta, a recurs la diferite procedee divinatorii pentru a afla cu o clipă mai devreme primejdiile care îl ameninţau şi a acţiona în consecinţă, căutând să înlăture aceste primejdii prin mijloacele magice. Divinaţia s-a născut, deci, din nevoia omului de a cunoaşte viitorul, pentru a evita primejdiile, nenorocirile, moartea şi pentru a-şi orândui apoi acţiunile şi viaţa . Omul preistoric a simţit, de pildă, nevoia să ştie dacă vânătoarea la care pornea va fi norocoasă sau nu, a simţit nevoia să ştie unde se găsesc animalele pe care voia să le vâneze şi când este mai bine să le atace. Desenele din grotele preistorice reprezintă adesea scene de divinaţie şi practici magice în legătură cu vânătoarea. Astfel de scene, care presupun aceleaşi credinţe, s-au observat şi în zilele noastre, la diferite triburi nomade care trăiesc din vânătoare sau pescuit. Ghicitul este deci acela care hotărăşte momentul potrivit pentru o expediţie, ca şi locul în care trebuie să se desfăşoare vânătoarea .

Pe de altă parte, fenomenele neobişnuite sau întâmplările stranii au izbit imaginaţia omului preistoric, l-au impresionat şi l-au înspăimântat, mai ales atunci când ele s-au produs în momente decisive sau importante din viaţa unui individ, a unei familii sau a unui trib. De la această impresie profundă s-a trecut uşor la stabilirea unei relaţii de succesiune şi a unei legături cauzale între aceste fenomene şi faptul produs în acelaşi timp. O bătălie pierdută în timpul sau îndată după o eclipsă de lună a fost desigur socotită drept consecinţă a acestei eclipse. Mai târziu, de fiecare dată când se producea acest fenomen astronomic, el era socotit ca un semn prevestitor al unei înfrângeri sau al unei nenorociri similare. În acest fel s-a ajuns la credinţa în semne prevestitoare şi de aici nu a fost decât un pas până la căutarea acestor semne şi la provocarea lor, adică până la divinaţie sau ghicitorie.

Frica omului căzut în păcat faţă de diferite fenomene ale naturii înconjurătoare nu poate constitui adevăratul motiv al apariţiei religiei, deoarece omul rămâne oarecum imposibil în faţa acestora, care nu se pot identifica cu conştiinţa existenţei lui Dumnezeu. Toate aceste fenomene au constitui un teren prielnic pentru naşterea şi afirmarea diferitelor credinţe superstiţioase ulterioare.

2. Superstiţia, lucrarea diavolului.

Din clipa căderii lor, Satana şi demonii lui nu mai pot duce război cu Sfinţii Îngeri din ceruri dar, dar în schimb, într-o zvârcolire de forţe oarbe, aceste duhuri rele caută mereu a zădărnici planurile Făcătorului şi a duce o luptă de nimicire împotriva omului, centrul creaţiei. Deoarece însă numai prin mântuire omul poate deveni moştenitor al Împărăţiei cereşti, iar mântuirea nu o putem dobândi decât prin Biserică, Satana a căutat de la început să ducă un război aprig nu numai omului ca făptură, dar şi Bisericii, ca deţinătoare a Sfintelor Taine.

În lupta atât de înverşunată pe care diavolul o duce împotriva Bisericii şi a lumii, fără să ţină seama de nici un fel de mijloace, este firesc că duhul răului nu cruţă pe nici un om pentru a-l câştiga de partea lui. În căile de nepătruns ale judecătorilor dumnezeieşti, diavolul poate fi lăsat uneori în libertate, cu voia lui Dumnezeu, pentru a pune stăpânire pe unii oameni, în parte sau total, spre o pedepsire a lor, spre o încercare a lor sau spre adeverirea unor lucrări ascunse cu rosturi mai adânci în ordinea spirituală.

Asemenea acte de posesiune pot să provoace două feluri de manifestări: unele cu înfăţişări demonice (îndrăciţii şi obsedaţii), iar latele cu înfăţişări angelice (falşii profeţi şi falşii făcători de minuni) . Diavolul poate să subjuge pe unii oameni cu o putere care îi depăşeşte, le stăpâneşte facultăţile psihice, simţurile şi organele, iar aceştia pot deveni foarte uşor unelte oarbe ale unor scopuri satanice. Prin tulburarea facultăţilor psihice diavolul le poate produce unele manifestări neobişnuite ca vedenii, semne, vise şi arătări „minunate”, care nu sunt, de fapt, decât năluciri demonice.

Episcopul Ignatie Briancianinov, care a trăit în secolul al XIX-lea, a rezumat învăţătura Bisericii Ortodoxe despre înşelăciunea diavolească, spunând: „Există două forme principale de înşelăciune diavolească. Prima şi cea mai spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se luptă să dobândească u înalt nivel spiritual şi să se învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curăţit în prealabil de patimi, bazându-se exclusiv pe înţelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi dăruieşte „viziuni” pe măsură. Există şi o a doua formă de înşelăciune diavolească mai obişnuită şi mai puţin spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei viziuni extraordinare, ci doare exaltate „sentimente religioase”. Aceasta se întâmplă atunci când inima doreşte şi se străduieşte să obţină bucuria cugetărilor sfinte şi dumnezeieşti, nefiind încă pregătită pentru ele. Cel care nu are o inimă înfrântă, cel care se bazează pe faptele sale şi pe vrednicia sa, cel care nu se ţine strâns de învăţătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează unei alte „tradiţii” pe baza căreia îşi formează propria concepţie de viaţă, acela este stăpânit de înşelăciune diavolească” .