Mesianismul în epoca premergătoare venirii Mântuitorului

INTRODUCERE

Din cele mai vechi timpuri, omul, în căutarea sa, a încercat să obţină ajutorul de la ceea ce este superior lui. Acelaşi lucru putem spune şi despre omul evreu, care, în relaţia sa cu divinitatea, deţinea un avantaj, comparativ cu omul păgân.

În relaţia omul evreu – divinitatea (divinitate, care se prezintă sub numele de Iahve), nu atât omul este cel care caută divinitatea, cât şi Iahve (divinitatea) vine în întâmpinarea omului. La păgânii timpurilor antice însă, ori exista mai multe divinităţi, ori doar o divinitate cu care omul păgân putea intra foarte greu în relaţie, sau chiar deloc, dacă ţinem cont de mentalitatea evreilor care îl considerau pe Iahve singurul Dumnezeu adevărat şi Unic.

Astfel, în decursul istoriei, poporul evreu, datorită greutăţilor prin care a trecut a cerut ajutorul lui Iahve, care, într-un anumit moment al istoriei, a încheiat un legământ, mai întâi cu un singur om, care a stat la originea poporului ales, iar mai apoi, cu întreg poporul, şi promite un mântuitor care să-l elibereze de suferinţele acestei vieţi. Acest eliberator va purta numele Mesia, nume sau titlu care de-a lungul timpului îşi va asuma diferite valenţe.

Lucrarea de faţă va căuta să realizeze mai întâi un studiu cu privire la Mesia, îndeosebi în mentalitatea iudaică, pentru ca în cele din urmă să se ajungă la gândirea ortodoxă şi la viziunea sa cu privire la acest aspect mesianic.

Dar pentru a înţelege cum este văzut acest termen sau titlu şi, mai mult decât atât, pentru a vedea ce veşminte a îmbrăcat în decursul istorie, trebuie înţeleasă, pe cât posibil, mentalitatea poporului şi ambientul în care se vorbeşte despre un Mesia.

Izvorul mesianismului, ca de altfel şi culmea acestuia, se găseşte în Sfânta Scriptură care nu este doar o carte în care se revelează Cuvântul lui Dumnezeu, dar şi o cronică a mesianismului şi a istoriei mântuirii. Mesianismul, în Sfânta Scriptură, este ca un fir roşu care brăzdează întreaga scriere, o speranţă care se va lăsa în cele din urmă împlinită. În jurul acestei speranţe se clădeşte toată puterea şi încrederea poporului Israelului biblic. Crezul său de viaţă, mereu viu, mereu înnoit îşi soarbe din această aşteptare prelungită toată puterea de a fi, atât în vreme de încercare, cât şi la vreme de izbândă. Acest fir roşu a însemnat pentru evreul bibic o aşteptare de mii de ani, o speranţă care a devenit tot mai puternică odată cu scurgerea timpului şi care. Astfel putem observa o evoluţie care ajută la cristalizarea termenului de Mesia, dar şi a erei mesianice, ca de altfel şi misiunea acestuia. De aceea, poporul lui Iahve are ca şi ţintă realizarea acestui timp mesianic pe care încă îl mai aşteaptă.

Pentru redactarea lucrării am folosit studii și lucrări procurate de la bibliotecile Arhiepiscopiei și a Universității „Ovidius”, dar și cărți și articole în limba engleză, protestante, neoprotestante, și romano-catolice, tocmai pentru a demonstra și reliefa unanimitatea de păreri privind mesianismul din Sfânta Scriptură. Cărțile și articolele în limbi străine, utilizate în special pentru ultimele două capitole au fost studiate pe site-ul http://biblicalstudies.org.uk. În notele bibliografice voi cita doar cărțile, acestea putând fi găsite căutând în motorul de căutare de pe site-ul indicat anterior.

CAPITOLUL I: MESIA ȘI MESIANISMUL

1. Mesia, mesianismul și era mesianică – definiți și considerații generale

Mesianismul – conceptul mesianic. Mesianismul (conceptul mesianic) poate fi definit ca speranţa sau aşteptarea cu privire la venirea unui Mântuitor sau Salvator personal, cunoscut sub numele de Mesia (Meşiah) şi a unei ere mesianice care va fi instaurată de către Salvatorul Mesianic. Era mesianică, instituită de Mesia, va fi caracterizată prin domnia lui Dumnezeu asupra întregului univers terestru şi prin pace, prosperitate şi bunăstare pentru Israel. De remarcat este faptul că o dată cu dezvoltarea gândirii mesianice, proces desfăşurat în cadrul mai multor etape, s-a ajuns la atribuirea unui caracter universal mesianismului. Astfel se consideră că efectele acestei epoci vor fi resimţite într-un mod pozitiv și de către celelalte naţiuni .

În gândirea iudaică prin termenul Maşiah – „Unsul” (în limba ebraică מָׁשִיחַ ) este denumit Salvatorul şi Mântuitorul de la sfârşitul zilelor . Întâlnit în Levitic 4, 3-5 în expresia „preotul uns” „preotul care şi-a primit ungerea”, termenul a fost folosit la început pentru a descrie pe orice persoană care ar fi avut de îndeplinit o misiune divină – de la preoţi, profeţi şi până la regi . Prima dată când cuvântul acesta primeşte conotaţii mesianice, este în I Regi 2, 10, când se foloseşte sintagma „Unsul Domnului”. De asemenea se poate observa că în cartea profetului Isaia, împăratului neevreu Cirus îi este atribuit numele de Unsul, Maşiah (Isaia 45, 1), deoarece el era un executant al voinţei divine . De cele mai multe ori acest termen are rezonanţe eshatologic-mesianice. În conformitate cu promisiunea făcută lui David (II Regi 7, 12-13), dinastia davidică a fost privită ca fiind în mod special aleasă (II Regi 22, 51; Psalmul 72; Psalmul 110, 1-4; Isaia 11, 1-2; etc.), iar mai târziu profeţi ca Isaia şi Ieremia au profeţit despre apariţia unui rege din casa lui David, a cărui domnie va fi glorioasă şi care va fi desemnat de către Dumnezeu şi va domni în numele Său .