Muzica la Sfinții Părinți

Cuvânt lămuritor

Motivul pentru care am ales această temă are un dublu temei: pe de-o parte, dorinţa de a-mi însuşi, atât cât este cu putinţă, duhul primilor creştini, pe de alta, datul cu care m-am născut, în concret un anumit talent muzical.

Ştim că adevărata trăire în Biserică nu s-a stins niciodată în decursul istoriei, după cuvântul Mântuitorului (Mt 16,18) şi că Biserica, chiar dintru început, odată cu Hristos Însuşi, şi-a exprimat simţămintele şi rugăciunea nu numai prin cuvântul rostit, milostenie şi nevoinţă, ci şi prin cântare. Duhul Sfânt S-a manifestat viu şi în cântarea din Biserică. Ceea ce m-a interesat a fost atmosfera duhovnicească ce îmbrăţişa cântarea în Biserica veche iar, mai apoi, urcând odată cu timpul, ce anume au avut marii melozi, ce dat special, încât au făcut din muzică un mijloc de îndumnezeire.

Scopul, foarte concret al acestui demers a fost să aflu, eu însămi mai întâi, din scrierile Sfinţilor Părinţi, în măsura în care Dumnezeu mi-a deschis mintea cu harul Său, cum se cânta în Biserica primară, şi apoi, să mă străduiesc să experiez, tot prin harul lui Dumnezeu, cântarea cea duhovnicească. Aşadar, nu urmăresc o incursiune de tip ştiinţific în legătură cu muzica bisericească. Nu este o încercare de arheologie muzicală, de inventariere a formelor şi modurilor în care s-a exprimat evolutiv sau involutiv muzica bisericească, deşi m-am folosit uneori de aceste aspecte, prin chiar faptul că ele aparţin unui trecut. De aceea am redat, pe lângă elementele strict muzicale, mai cu seamă cele ce vizează viaţa duhovnicească care are legătură cu fenomenul muzical.

Având în vedere că am urmărit să înţeleg aspectul duhovnicesc al cântării, am voit să-i las să vorbească cât mai mult pe Sfinţii Părinţi, oamenii cei cu adevărat duhovniceşti. Eu doar am încercat să adun mărturii patristice care se referă la aceeaşi idee şi care o îmbogăţesc prin sesizarea feluritelor ei aspecte. Punându-le cap la cap se poate observa adâncimea gândirii patristice şi faptul că acelaşi Duh i-a insuflat pe toţi. Odată cu sistematizarea textelor patristice specifice fiecărei idei am încercat să sesizez modul în care au înţeles ei acel aspect şi să-mi impropriez, la modul real şi concret, modul Părinţilor de a gândi şi lucra, desigur atât cât mi-a fost cu putinţă. Nu neg faptul că este posibil să nu fi înţeles corect anumite pasaje din textele citate. De aceea, în general, am încercat să redau textele făţiş şi să fac cât mai puţine comentarii. Dacă aş fi făcut comentarii amănunţite, lucrarea s-ar fi întins pe câteva sute de pagini, spaţiu inadecvat pentru o lucrare de licenţă. Cititorul este invitat să nu treacă cu uşurinţă peste textele patristice şi să le cugete îndelung pentru a putea actualiza conţinutul lor. Spaţiul lucrării nu a fost suficient pentru a face şi un astfel de demers. Totuşi, ca exemplu, voi analiza doar un text patristic, pentru a arăta modul cum ar trebui zăbovit pe spusele Părinţilor. Acest efort de interpretare este foarte anevoios pentru omul pătimaş şi, de aceea, l-am făcut cu conştiinţa că s-ar putea să fi şi greşit. Cu siguranţă, cititorul mai luminat la minte va găsi mult mai bogate înţelesuri şi adâncimi în cuvintele sfinţilor. El să ia în considerare mai mult textele sfinţilor şi mai puţin ce am spus eu despre ele.

Ca exemplificare am ales un text al Sfântului Vasile cel Mare, care, la o cugetare atentă, se arată a fi foarte actual:

„Sunt oraşe care dis de dimineaţă până seara ospătează privirile oamenilor cu fel de fel de spectacole date de cei ce fac minunăţii, cu spectacole unde se cântă cântece de desfrâu şi de ruşine, care nasc în sufletele oamenilor mare desfrânare; şi oamenii le ascultă vreme îndelungată de nu se mai satură de ele. Mulţi fericesc pe cei care-şi părăsesc prăvăliile din piaţă şi lucrul din ateliere, de pe urma căruia trăiesc, şi de dragul trândăviei şi plăcerii îşi irosesc acolo viaţa ce le este rânduită; nu-şi dau seama că aceste spectacole desfrânate sunt o şcoală obştească de desfrâu pentru cei care stau şi le privesc, iar melodiile armonioase ale flautelor şi cântecelor de ruşine se înscăunează în sufletele ascultătorilor şi nu fac altceva decât să-i convingă să se desfrâneze şi să joace după ritmul chitarelor şi flautelor.”

Sunt oraşe care dis de dimineaţă până seara ospătează privirile oamenilor cu fel de fel de spectacole date de cei ce fac minunăţii, cu spectacole unde se cântă cântece de desfrâu şi de ruşine, care nasc în sufletele oamenilor mare desfrânare – Oare nu se recunoaşte aici lumea audio-vizualului care ne împânzeşte oraşele zi şi noapte? Nu mai putem umbla fără să vedem şi să auzim tot felul de minunăţii. Şi, în mai toate reclamele şi filmele, elementul sexy este aproape cel mai important. Aceste lucruri distrug viaţa duhovnicească a creştinului care ia aminte la ele.

Mulţi fericesc pe cei care-şi părăsesc prăvăliile din piaţă şi lucrul din ateliere, de pe urma căruia trăiesc, şi de dragul trândăviei şi plăcerii îşi irosesc acolo viaţa ce le este rânduită; nu-şi dau seama că aceste spectacole desfrânate sunt o şcoală obştească de desfrâu pentru cei care stau şi le privesc, iar melodiile armonioase ale flautelor şi cântecelor de ruşine se înscăunează în sufletele ascultătorilor şi nu fac altceva decât să-i convingă să se desfrâneze şi să joace după ritmul chitarelor şi flautelor – Adesea concediile, vacanţele, în care ne petrecem „timpul liber” (de parcă un creştin mai poate avea timp liber când apostolul Pavel spune că vremea este rea şi trebuie să răscumpărăm fiecare clipă - Ef 5,16 ) sau distracţiile nu devin decât şcoală obştească de desfrâu. Prin văz şi auz, fără să ne dăm seama, prin simpla acordare a atenţiei stimulilor externi, intră tot felul de patimi care pervertesc sufletul. Aceste melodii profane şi privelişti vizuale ne influenţează şi mersul şi impulsurile inimii şi dorinţele şi modul de a gândi etc. Ceea ce descrie Sfântul Vasile aici nu se deosebeşte cu nimic de viaţa cotidiană a lumii citadine de azi:”…pericolul cel mai mare asupra tineretului creştin este muzica rock şi pop cu toate derivatele lor, care sunt căutate de unii tineri datorită euforiei şi beţiei pe care le nasc în sufletele lor. Dar după încheierea spectacolului de „muzică” rock, ascultătorul se trezeşte din stările lui extatice de transă, cu o proastă dispoziţie, manifestând mînie şi agresivitate, răzvrătire şi vandalism, căzând cel mai adesea în toxicomanie, alcoolism, viaţă sexuală desfrânată şi egoism. Fiindcă acest gen de muzică are o influenţă nefastă atât asupra trupului cât şi asupra sufletului” . Şi, dacă în acea vreme Sfântul pedepsea cu afurisirea pe credincioşii care aveau asemenea comportamente lumeşti şi scotea afară din Biserică pe psalţii care cântau muzică lumească, cu cât mai mult nu trebuie noi, astăzi, nici măcar să nu dăm vreo atenţie, nici cât de mică, unor excitaţii audio vizuale mult mai puternice decât în secolul IV, când au fost scrise aceste cuvinte. Un creştin care iubeşte muzica bisericească nu mai poate accepta nici o manifestare de tipul celor descrise mai sus.