Predicatori din Episcopia Aradului

ARGUMENT

Veche vatră de credinţă și cultură românească, Banatul a înscris în masiva carte a istoriei neamului nostru însemnate pagini de luptă, de izbândă și lumină, aducându-și aportul la formarea statului Național Unitar Român și la consolidarea acestuia. Idealurile sale nobile, zămislite în vremurile vitrege de asuprire, au constituit lait-motivul predicilor și cuvântărilor tuturor generațiilor de slujitori ai altarelor și amvoanelor bănățene.

După istoricul an 1918, asemeni preoțimii din întreagă Țară Românească, clerul bănățean a supravegheat îndeaproape destinul neamului, propovăduind adevărul mântuitor, combătând ereziile ucigătoare de suflete și atenționând norodul asupra pericolului bolșevic. A existat o adevărată competiție misionară materializată prin rostirea unor predici și cuvântări bine întocmite, care, ulterior, au fost publicate în revistele vremii și în volume de predici.

Din nefericire, zodia adevărului și adevăratei democrații românești a fost de scurtă durată. După fatidicul an 1948 s-a împlinit o veche zicătoare românească: “Toată lumea lovește în mărul care are mai multe roade.” Intelectuali de înaltă ținută științifică din toate domeniile de activitate au fost loviți fără milă. Dar nu a fost de ajuns. Nenumărați ierarhi și preoți au trebuit să piară pentru că au adus în viața lor prea multă roadă.

În lucrarea de față mi-am propus să aduc la lumină activitatea omiletică a celor mai iluștri ierarhi din episcopia Aradului a căror cuvântări rămân până astăzi dovada concretă a zelului misionar deosebit dar și sursă de inspirație și model de atitudine pastoral-misionară pentru cei desemnați astăzi cu lucrarea propovăduirii adevărului dreptei credințe.

I. ŞCOALA TEOLOGICĂ DIN EPISCOPIA ARADULUI

Primele cursuri de teologie din Episcopia Aradului au fost predate sporadic la Timişoara către sfârşitul secolului al XVIII-lea. La 3/15 noiembrie 1812 s-a deschis o şcoală pedagogică la Arad pentru pregătirea învăţătorilor ortodocşi români din Banat şi Bihor. Toate disciplinele au fost predate în limba română de cărturarii vestiţi ai acelor timpuri: Dimitrie Ţichindeal (1812-1815), Constantin Diaconovici-Loga (1812-1830), dr. Iosif Iorgovici (1812-1820) şi Ioan Mihuţ (1812-1816). După nenumărate demersuri făcute la Curtea din Viena, a fost emis un decret imperial, prin care s-a îngăduit ca la 1 noiembrie 1822, să se deschidă o şcoală "clericească" la Arad. Noua şcoală de teologie s-a deschis abia în februarie 1823, având încă de la început doi ani de studii, iar din anul 1825 ele au fost ridicate la trei ani.

Primii profesori ai şcolii de teologie arădene au fost protopopul Gavril Raţ şi capelanul Gavril Giuliani, urmaţi în timp de ierodiaconii Patrichie Popescu şi Ghenadie Popescu, preoţii Arsenie Popovici, Dimitrie Antonovici, Procopie Ivaşcovici, Iosif Beleş, Miron Romanul. C-tin Gurban şi de ieromonahii Andrei Alexandru Papp şi Iosif Goldiş. Începând cu anul şcolar 1834/1835, aflăm că alături de noile discipline introduse în programa de învăţământ se afla Retorica bisericească (Omiletica) şi Stilul oratoria (Omiletică practică). Datorită preocupărilor cărturăreşti ale vrednicilor dascăli arădeni a fost întemeiată „Societatea de lectură a teologilor români din Arad” (1867), sub egida căreia a apărut foaia literar-bisericească „Speranţa” începând cu anul 1869, iar din anul 1871 aceasta a fost înlocuită cu foaia oficială „Lumina”. Programul Societăţii de lectură, precum şi cuprinsul variat al publicaţiilor amintite, şi-au adus o însemnată contribuţie privind informarea bisericească, culturală şi chiar politică a teologilor.

La începutul anului şcolar 1876 cele două secţii, pedagogică şi teologică, se vor uni într-un „Institut teologic-pedagogic diecezan”, având o singură conducere și funcţionând în aceeaşi clădire. Dintre profesorii mai însemnaţi care au predat la noul Institut teologic-pedagogic amintim pe primul director al acestuia, preotul Ioan Rusu, urmat de Aron Hamsea, Vincenţiu Mangra, Ignatie Papp, Romul Ciorogariu, Atanasie Tuducescu, Ioan Troilescu, Paul Tempea, Iosif Goldiş, dr. George Proca şi dr. Gheorghe Dragomir. În această perioadă Retorica bisericească a fost predată de tânărul profesor Mangra, care, între timp s-a tuns în monahism, primind numele de Vasile (1879). Pentru o mai bună desfăşurare a cursurilor, episcopul Meţianu a dispus ridicarea unei clădiri adecvate. Aceasta a fost terminată într-un un singur an (1876), dar s-a dovedit necorespunzătoare fiind prea mică şi neavând un internat, fapt pentru care s-a ridicat o nouă clădire, tot pe parcursul unui an, care a fost dată în folosinţă la 8 septembrie 1885 . În această clădire s-au pregătit nenumărate serii de slujitori ai altarelor arădene până în 1948, când toate academiile teologice din Ardeal au fost desfiinţate de regimul comunist. Idealul şcolii de teologie din timpul păstoririi episcopului I. Meţianu era ca ea să devină „ izvor de religiozitate şi moralitate, de cultură şi lumină adevărată și prin aceasta izvor de bine şi fericire pentru acum şi un scut puternic pentru viitor” .