Probleme actuale cu care se confruntă preotul în activitatea

INTRODUCERE

Pledoaria pentru parohie se dovedeste extrem de necesară în epoca noastră, fiindcă atinge însăşi fiinţa vieţii creştine.Viaţa Templului lui Hristos se articulează şi realizează în limitele parohiei. Dar şi înflorirea şi veştejirea (pe latura umană) Bisericii legată nemijlocit de starea parohiei în calitatea ei de cea mai mică unitate bisericească, adică în relaţia turmei cu centrul parohial, cu Sfântul Altar şi în întreaga viaţa a Bisericii locale. Oricât de mică şi modestă,experienţa mea pastorală m-a învaţat că orice efort de recunoaştere a vieţii bisericeşti trebuie să înceapă în orice caz de la parohie.

Această pledoarie pentru parohie şi pastoraţie pare să se îndesească astăzi tot mai mult. În articole şi studii, în adunări şi seminarii preoţeşti, în discuţiile clericilor şi teologilor, cerinţa revitalizării modului de existenţă parohial a devenit tot mai intensă. Şi aceasta pentru că el este modul de existenţă autentic al Trupului Bisericii, ceva care s-a păstrat cu toate schimbările si denaturările, în mănăstirea cu viaţa de obşte. Mănăstirea bizantină ortodoxă, care a păstrat modelul comunitar al civilizaţiei ortodoxe greceşti-bizantine, este modelul parohiei din lume.

Explicând viaţa creştinilor din Ierusalim după Cinzecime, Sfântul Ioan Gură de Aur, marele părinte al bizantineităţii, nu ezită să lege nemijlocit mănăstirile precum unitatea creştina din Faptele Apostolilor (IV,32): ”Astfel cei din mănăstiri trăiesc acum (în veacul al IV-lea) ca credincioşii din Ierusalimul veacului” . Ca în veacurile din urmă, parohia şi comunitatea monahală se identifică la limită şi se întrepătrund reciproc.

De aceea şi astăzi membrii credincioşi ai Trupului Bisericii redescoperă parohia. S-a simţit, prin urmare, că identitatea noastră ortodoxă se continuă în limitele parohiei. Şi aceasta face sensibilă mai mult datoria clerului în acest efort, întrucât clericii, având în centru pe episcopul locului, trebuie să fie de fapt protagoniştii în acest proces de reînnoire.

Acesta a fost motivul care m-a determinat să elaborez această teză de licenţă, cu titlul mai sus menţionat să scriu despre parohie şi problemele pastoraţiei. Desigur, cu harul lui Dumnezeu studiul problemelor parohiei, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, m-a preocupat încă din clipa în care Dumnezeu, prin clerul şi poporul Lui, mi-a dat harisma liturgică a Preoţiei.

1. DESPRE PREOŢIE ŞI PASTORAŢIE ÎN GENERAL

A încerca să vorbeşti despre demnitatea preoţiei în general, este o îndrazneală de care marii Părinţi ai Bisericii s-au temut. „Preoţia este atârnată de bolţile cele mai înalte ale cerului intră fără împiedicare în însuşi cerurile cerurilor şi merge strălucit şi luminos prin mijlocul îngerilor şi al puterilor celor netrupeşti. Stă de vorbă cu însuşi stăpânul îngerilor cu judecătorul şi dătătorul de lumină” .

Preoţii sunt aceia cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră cea duhovnicească, ei sunt aceia cărora li s-a dat să se nască prin botez. Prin preoţi ne îmbrăcăm în Hristos (Gal. III,27), prin preoţi suntem îngropaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Rom. V, 14; Col II,12), prin preoţi ajungem mădularele fericitului Cap al lui Hristos (Col. III, 15).

Prin urmare, e drept ca preoţii să fie pentru noi nu numai mai înfricoşărători decât marii demnitari şi decât împăraţii, dar mai cinstiţi şi mai iubiţi chiar decât părinţii. Părinţii ne-au născut din sânge şi din voinţa trupului (In. I, 13), preoţii însă ne sunt pricinuitorii naşterii noastre din Dumnezeu ai acelei fericite naşteri din nou, ai libertăţii celei adevărate şi ai înfierii celei după har. Dacă nu poţi intra în Împarăţia Cerurilor, de nu te naşti din nou din apă şi din duh (In. III, 5), dacă pierzi viaţa veşnică de nu mănânci Trupul Domnului şi nu bei Sângele Lui (In. VI, 54), iar dacă toate acestea nu se săvârşesc astfel decât numai prin mâinile acestea sfinte ale preoţilor atunci cum vei putea fără preoţi, să scapi de focul ghenei sau să dobândeşti cununile cele pregătite ?

Legaţi de altarul străbun fiii şi fiicele dumnezeiescului aşezământ s-au îndestulat de-a lungul secolelor din ”apa cea vie” a învăţăturii şi predaniilor noastre româneşti predicate, tălmăcite şi copiate din adânci veacuri în mireasma graiului românesc prin osteneala personală a arhipăstorilor şi preoţilor. În cugetul şi credinţa fiecarui preot străluceşte adevărul că Biserica rodeşte neîncetat frumuseţi de gândire şi de fapte prin evlavia şi vrednicia fiilor sub călăuzirea şi dăruirea preoţilor ei, chemaţi de Duhul Sfânt la această înaltă slujire .

Această reprezentare iconică a lucrării lui Hristos în slujitorii Săi este cel mai mare dar pe care Mântuitorului Iisus Hristos l-a lăsat Bisericii Sale. În ziua întâi a Învierii Sale Mântuitorul a dat Bisericii Sale prin Apostoli şi prin urmaşii lor puterea pe care numai Dumnezeu o are, şi anume puterea de a ierta păcatele, puterea de a lega şi dezlega zicând: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi (In. XX, 22-23).

Cu alte cuvinte preoţia în general este o lucrare în lumea aceasta, dar cu originile în ceruri. Este o lucrare văzută în lumea aceasta, dar nu numai pentru lumea aceasta, ci pentru împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu. Demnitatea preoţiei aceea de a reprezenta lumea aceasta în mod văzut, lucrarea nevăzută a Mântuitorului Hristos este o mare răspundere. Putem spune că preotul are trei demnităţi care sunt în acelaşi timp trei mari responsabilităţi: demnitatea şi responsabilitatea învăţătorească, demnitatea şi responsabilitatea sfinţitoare, demnitatea şi responsabilitatea pastorală, de conducere a credincioşilor pe calea mântuirii.