Procesul Psihologic în Nașterea și Dezvoltarea Păcatului

I INTRODUCERE

Suntem într-o epocă ce se interesează foarte mult de „analiza” sufletului omenesc. „Ştiinţele umane” au fost mult dezvoltate de la începutul sec. al XX-lea, în special prin doctrinele şi metodele psihologice ale lui Freud, Jung şi ale altora. Aceasta a condus la o remarcabilă sensibilitate faţă de studierea sufletului şi a profunzimilor sale. Secolul nostru se apleacă din acest punct de vedere asupra sufletului uman şi acest lucru are o importanţă deosebită. Dar, destul de rar se recunoaşte că există un Dumnezeu şi încă şi mai rar existenţa lumii îngereşti şi a celei demonice mai ales. Sufletul omenesc este uneori văzut în profunzimile sale fără să se recunoască dimensiunile exterioare lui, dar care acţionează în el: lumea dumnezeiască şi lumea spirituală sau îngerească, ce nu pot fi identificate cu psihicul. Lumea îngerească corespunde unei părţi a sufletului numită adâncul minţii sau „nous” . În multe din analizele asupra sufletului lipsesc două elemente din cele trei, iar omul este studiat singur. Este o greşeală capitală deoarece viaţa psihică a fiinţei umane e condiţionată de relaţia sa cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală, deci fenomenele psihologice nu pot fi explicate doar prin prisma relaţiilor interumane. Există aici o complementaritate între „ştiinţele umane” şi aportul psihologiei Sfinţilor Părinţi, o psihologie triadică ce cuprinde omul interior, pe Dumnezeu şi lumea spirituală. Omul interior, sufletul este sensibil atât la impulsurile ce vin de la Dumnezeu prin îngerii Săi, cât şi la acelea care vin de la diavoli. El poate să dezvolte în chip progresiv capacitatea de a alege între cele două tipuri de sugestii dând expresie voinţei divine sau celei a lumii îngereşti răzvrătite. Voinţa sa care alege este cea de-a treia din acest grup .

Să nu uităm că pentru Sfinţii Părinţi, fiinţa umană avea trei dimensiuni: trupească, psihică şi duhovnicească, nu în sensul că omul ar fi trihotomic, ci în sensul că pe lângă facultăţile somatice şi psihice, omul are partea spirituală, dăruită de însuşi Dumnezeu prin actul creaţiei, parte spirituală ce aparţine altei ordini . Părinţii n-au exclus cauzele naturale ale multor boli sufleteşti ţinând seama de psihologia umană. Dar nu numai teoreticienii, ci şi trăitorii, ei nu se limitau la acest orizont strâmt. Întemeiaţi pe o antropologie completă care recunoştea strânsa legătură suflet-trup, afirmând că, pe de o parte suferinţele sufleteşti au cauze organice, dar pe de altă parte au cauze spirituale. Pentru ei era limpede că şi demonii pot acţiona asupra sufletului, ba chiar şi asupra trupului . Firea noastră căzută poate fi uşor determinată să se târască, plină de suferinţă, în cele de jos: „Condamnat să se târască pe pământ îngerul căzut îşi dă toată silinţa pentru ca şi omul să facă acelaşi lucru. Şi omul e înclinat spre aceasta datorită orbirii de care este aprins” .

Aportul deosebit pe care învăţătura creştină îl aduce „ştiinţelor umane” moderne, respectiv psihologice, este subliniat şi de Părintele Dumitru Stăniloae. Astfel părintele arată că „învăţătura creştină despre suflet poate fi uşor apropiată de concepţiile psihologice moderne care pe de o parte deosebesc în suflet funcţiuni gnoseologice (mintea) şi afective (pofta şi mânia), iar pe de altă parte deosebesc conştientul şi subconştientul”. Dar doctrina creştină cuprinde ceva ce este o întregire a acestei psihologii căci „mai există o regiune unde se cuprind virtual energiile umane ale sufletului, şi prin care intră în el energiile divine”, acel „adânc al inimii” sau „pisc al minţii” pe care Părintele Dumitru Stăniloae l-a numit supraconştient sau transconştient . În viziunea aceluiaşi părinte subconştientul ar fi „cămara de-a stânga sau pivniţa cea întunecoasă a conştiinţei unde s-au adunat cele rele ale noastre”, născându-se resorturile patimilor, iar transconştientul ar fi „cămara de-a dreapta sau foişorul de sus unde stau depozitate şi lucrează energiile interioare, gata să inunde în viaţa conştientă şi chiar în subconştient atunci când le oferim condiţii” .

Din păcate, astăzi, cei mai mulţi dintre oameni încearcă să dobândească cunoaşterea de sine doar pe calea raţiunii, asemeni odinioară teoriei pitagoreice a cunoaşterii de sine. Dar încercarea de a se investiga pe sine însuşi pe calea precizată mai sus duce cu rapiditate la schizofrenie, întrucât omul va atribui problemele sale lăuntrice altor cauze decât celor reale, alunecând astfel în suferinţă şi melancolie .

Creştinul de astăzi uită că adevărata cauză a suferinţei sale este de ordin spiritual, uită sau ignoră că adevăratul motiv al dezechilibrului interior este păcatul. Cu veacuri în urmă Sfântul Grigorie Palama scria: „Toate bolile, neputinţele, infirmităţile, încercările de tot felul sunt precedate de păcat… Boala – suferinţa – este deci ca un drum scurt şi dificil pe care păcatul conduce neamul omenesc, iar capătul acestui drum este moartea” , în acord cu Apostolul neamurilor, „căci plata păcatului este moartea” (Romani 6,23).

În lucrarea prezentă ne vom ocupa de această realitate prezentă în viaţa pământească a tuturor oamenilor: păcatul şi vom insista asupra raportului său cu funcţiile sufleteşti, vom evidenţia atât cât este posibil zămislirea sa în interiorul fiinţei umane, modul în care omul participă la îmbolnăvirea sa, dar şi posibilitatea vindecării sale. Ne-am oprit asupra acestui aspect al păcatului – cel psihologic – pentru că celălalt aspect cel care se vede, putem spune, adică săvârşirea sa prin trup este doar o consecinţă firească a primului. Acest lucru l-a avut în vedere şi Mântuitorul „Eu însă vă zic vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5,28), iar Arhiepiscopul Teofilact al Bulgariei spunea: „Sufletul este ca un lăutar şi muzicant, iar mădularele trupului sunt ca o alăută şi alte organe. Deci când lăutarul şi muzicantul trage rău, negreşit şi alăuta rău va răsuna, asemenea şi celelalte organe” .

De asemenea, vom privi omul în ansamblul lumii spirituale din care, prin actul creaţiei, el face parte, căci a-l izola de această realitate spirituală, adică de existenţa lui Dumnezeu, a îngerilor buni şi răi, înseamnă, aşa cum am arătat, a-l privi şi a-l analiza pe om printr-o prismă îngustă şi nerealistă.