Receptarea învățăturii palamite ca energie necreată și experiența ei în viață bisericească din Țările Române în secolele XIV-XVIII

dumnezeiesc-aspecte epistemologice

Revelaţia lui Dumnezeu-Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ocupă centralitatea întregii teologii a Bisericii. De altfel, teologia, în gîndirea patristică reprezintă tocmai transpunerea acestei Revelaţii Trinitare ca experienţă şi trăire atât în viaţa comunitară a Bisericii cât şi în existenţa concretă a fiecărui membru al ei.

Această descoperire dumnezeiască a lui Dumnezeu-Treime serveşte nu numai ca temeliei a teologiei ci, mai mult decât atât, ea se reflectă ca şi perspectivă sau scop al acesteia. Căci cunoaşterea Treimii presupune nu o atitudine pasivă şi suficientă gnoseologic. Ci ea urmăreşte şi are în sine constitutiv, o unire desăvârşită cu Dumnezeu, o împărtăşire de Dumnezeu, o participare la viaţa Sfintei Treimi, iar toate aceaste pentru a deveni ,,părtaşi ai firii dumnezeieşti’’(II Petru 1,4), în chip real ca ultim ţel al vieţii umane şi drept existenţă a ceea ce reprezintă viaţa viitoare.

Astfel, Teologia se raportează în mod concret şi mereu actual la ceea ce înseamnă revelarea lui Dumnezeu omului şi unirea acestuia din urmă cu Cel Revelat.

În urma căderii în păcat, această menire a omului a devenit greu de realizat. Puterea omului de a se apropia de Dumnezeu era slăbită, mintea întunecată iar voinţa înclinată mai mult spre rău. În această stare, numai apropierea lui Dumnezeu de om putea să-l elibereze pe acesta de lanţurile păcatului. De aceea, Întruparea lui Dumnezeu şi realizarea mântuirii obiective de către El, a deschis omului capacitatea de a-şi însuşi această stare răscumpărătoare a mântuirii, prin conlucrarea în mod liber cu harul dumnezeiesc ( θείαν χάριν). Astfel, învăţătura de credinţă a Bisericii evidenţiază existenţa şi natura harului dumnezeiesc, precum şi rolul esenţial pe care îl ocupă în vederea dobândirii mântuirii de către om.

,,Doctrina ortodoxă nu concepe harul divin ca un bun în sine, detaşabil de Dumnezeu. Ca dovadă e faptul că doctrina ortodoxă alternează afirmarea că mântuirea se dobândeşte prin har, cu afirmarea că omul dobândeşte mântuirea în comuniune cu Iisus Hristos, sau prin Duhul Sfânt. Harul nu este un ajutor creat, extrinsec lui Hristos, ci este energia necreată, dumnezeiască, revărsată de Duhul Sfânt peste noi, prin umanitatea înviată şi înălţată a lui Iisus Hristos; harul nu este decât comuniunea cu Hristos în Duhul Sfânt.’’

Fiind o energie care izvorăşte din însăşi esenţa divină, harul dumnezeiesc se manifestă ca o lucrare a celor trei Persoane divine, fiind în acelaşi timp o dovadă a prezenţei lor. Dar ca şi energie care sfinţeşte, harul divin este arătat ca fiind în mod aparte al Duhului Sfânt, Cel care vine în intimitatea fiinţei noastre. De aceea harul se mai numeşte şi duh sau chiar Duhul Sfânt.

Iar pentru dobândirea harului dumnezeiesc noi trebuie să fim în comuniune cu Hristos, această comuniune atrăgând în mod simultan şi prezenţa Duhului Sfânt, ca Duh al lui Hristos. ,, Opera lui Hristos şi opera Sfântului Duh sunt inseparabile: Hristos creează unitatea trupului Său mistic prin Sfântul Duh, Sfântul Duh se comunică persoanelor umane prin Hristos.’’

Astfel, harul dumnezeiesc este liantul prin care omul se uneşte cu Dumnezeu şi participă la viaţa Sfintei Treimi, devenind părtaş al firii dumnezeişti.

,,Vorbind de har trebuie să accentuăm deopotrivă calitatea lui de putere inepuizabilă ce ne vine din Dumnezeirea infinită sălăşluită în umanitatea lui Hristos, şi perspectiva de lumină ce ne-o deschide El în infinitatea comuniunii cu Persoana lui Hristos sau cu Sfânta Treime, Care ni S-a deschis în Hristos, prin iubire. Harul e fereastra deschisă spre infinitatea lui Dumnezeu ca Persoană, sau ca şi comuniune de persoane, o dată ce Dumnezeu ne-a pus prin har în relaţie cu Sine. Harul des-limitează viaţa existenţei noastre şi prin aceasta satisface în mod real setea ei după înfinitul personal transcendent. Ca atare harul ne dă putinţa împlinirii noastre ca’’chip al lui Dumnezeu’’, sau ajută înaintarea noastră în asemănarea cu El, sau în infinitatea relaţiei iubitoare cu El.’’

Referitor la această acţiune de comuniune şi de unire a omului cu Dumnezeu ca şi lucrare a harului dumnezeiesc, Teologia se exprimă antinomic, folosind expresii înrudite cu dogma trinitară referitoare la Una (Fiinţa) şi Trei (Persoanele).

Astfel, pe de-o parte, Dumnezeu după fiinţa Sa este inaccesibil, iar pe de-altă parte se face cunoscut şi participat omului prin lucrarea (energeia) harului. ,,Unirea reală cu Dumnezeu şi, în general, trăire mistică pun, deci, teologia creştină în faţa unei probleme antinomice, anume aceea a accesibilităţii la natura care este inaccesibilă. Oare, cum poate Dumnezeu-Treime să fie obiectul unirii şi, în general, al experienţei mistice?’’