Responsabilizare, auto-responsabilizare și înduhovnicire în viața studentului teolog

Exemplu de Introducere

Orice român şi bun creştin este dator, cred, să se îngrijească şi să cunoască istoria Bisericii sale naţionale şi istoria patriei sale, bineînţeles pe cât îl va ajuta pe fiecare puterile şi cunoştinţele.

La sugestia părintelui decan, pr.dr.Ion Vicovan, am reuşit să redactez prezenta lucrare de licenţă „Mitropolia Moldovei în primele trei decenii ale secolului al XVII-lea”,urmărind viaţa Bisericii din Moldova pe cele patru planuri:politic,economic,cultural şi social.

Faptele domnitorilor şi ierarhilor ţării noastre au preocupat de-a lungul timpului pe mulţi istorici care au scris tomuri întregi despre faptele lor minunate. Unii dintre aceşti voievozi şi ierarhi s-au bucurat de o mai multă atenţie iar despre alţii încă nu s-a scris îndeajuns.

Aceste gânduri m-au frământat înainte de a alege această temă şi prin urmare m-am decis să cercetez o perioadă deopotrivă destul de zbuciumată şi strălucită, a istoriei ţării noastre, şi anume secolul al XVII-lea care a însemnat în plan politic succesive schimbări de domni al căror scop nu era altul decât de a se îmbogăţi cât mai repede. Aceste frământări au influenţat negativ respectiva perioadă şi probabil că acesta este motivul pentru care nu s-a bucurat de o cercetare aprofundată. Apoi atenţia istoricilor s-a îndreptat în special spre o parte a istoriei româneşti de la cumpăna veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea, şi anume spre epopeea lui Mihai Viteazul astfel încat familia Movileştilor a rămas în umbră.

Despre această temă s-a scris dar Mitropolia Moldovei şi Eparhiile sufragane au fost tratate separat şi nu toate împreună. De exemplu, Nicolae Iorga a scris despre Sinodul de la Iaşi din 2 iunie 1600 în Studii şi Documente cu privire la istoria românilor, IX, apoi părintele Scarlat Porcescu a scris un studiu despre Organizarea Bisericii din Moldova pe vremea lui Mihai Viteazul, în MMS, LI(1975), nr.5-8; C. Erbiceanu a întocmit lucrarea Istoria Mitropoliei Moldaviei şi Sucevei şi a Catedralei mitropolitane din Iaşi, referindu-se doar la Arhiepiscopia Iaşilor; pr.conf.Al.I.Ciurea a scris pe scurt un studiu intitulat,Scurtă contribuţie la istoria Mitropoliei Moldovei (1504-1632 )în MMS,XXXI(1955),nr.10-11.În anul 2005 la Iaşi apare volumul Păstori ai Bisericii şi promotori ai culturii-Mitropoliţii Moldovei de la începuturi până azi semnat de Arhim.Lect.Dr.Varlaam Merticariu, Pr.Asist.Dr.Niţă Dan Danielescu, Pr.Conf.Dr Ion Vicovan.

Trecutul episcopiilor Romanului şi Huşilor este cunoscut, doar, din lucrările episcopului Melchisedec Ştefănescu(Chronica Romanului şi a Episcopiei de Roman; Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire) şi a părintelui Scarlat Porcescu, (Episcopia Romanului, Episcopia Huşilor.Pagini de istorie), iar al episcopiei Rădăuţilor din lucrarea preotului Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, publicată în 1912.

Cercetând lucrările menţionate, nu am făcut decât să verific informaţiile, având în vedere faptul că unele lucrările au fost scrise acum 100 de ani, iar în acest răstimp s-au descoperit multe documente inedite şi s-au publicat câteva lucrări privind activitatea unor ierarhi din perioada 1600-1630; să selectez materialul pentru perioada primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea,să aduc noi informaţii ale istoricilor de astăzi, noi descoperiri, completări. De exemplu, am tratat pe larg sinodul de la Iaşi din 1600, am venit cu noi atestări documentare referitoare la ierarhi, la închinările de mănăstiri, cu unele precizări privitoare la şirul lor şi la anii între care şi-au desfăşurat activitatea, de mare folos fiindu-mi colecţia de documente Documente privind istoria României (DIR) şi colectia Documenta Romaniae Historica (DRH), am tratat despre legăturile externe ale Mitropoliei Moldovei cu celelalte Biserici, despre daniile făcute Orientului Ortodox, în aceasta perioadă , de domnii Moldovei, despre înfiinţarea Episcopiei de Huşi.Nu am pretenţia că am lămurit definitiv problemele ,cercetările ulterioare vor aduce desigur corecturi la cele scrise de noi în aceasta lucrare de licenţa. Mai pot spune că această lucrare de licenţă mi-a deschis apetitul spre cercetarea istorică.

Cap. I: Teolog şi Teologie în viaţa Bisericii

I.1. Studiul Teologiei în Ortodoxie

I.1.1 Teologie şi teolog

Nu pot începe această această lucrare de licenţă, fără a creiona măcar în linii mari, ce înseamnă să fii teolog sau să faci teologie. Oricine ne-ar întreba, afirmăm că numai trei personalităţi au fost numite de-a lungul istoriei „teologi”: Sf. Ioan Teologul, Sf. Grigorie Teologul şi Sf. Simeon Noul Teolog. Cu toate acestea, toţi cei care urmează cursurile de teologie se numesc, mai mult sau mai puţin impropriu, „teologi”. Căci „a face teologie” înseamnă a „sta cu capul pe pieptul lui Iisus, adică a cunoaşte pe Dumnezeu prin experienţă”, a „nu confunda teologia cu tehnologia, adică a discerne între trăirea autentică a lui Dumnezeu şi abilitatea de a răsuci cuvintele” şi „a-L vedea pe Dumnezeu în lumină, prin lacrimile pocăinţei”, forma cea mai înaltă de teologie. Teologia presupune capacitatea de a transmite prin cuvânt şi faptă „ceea ce am văzut cu ochii noştri, ceea ce am privit şi mâinile noastre au pipăit” (I Ioan 1,1-2).

Etimologic, noţiunea de teologie (θεολογία) vine de la cuvintele Theos (θεός =Dumnezeu) şi logos (λόγος = cuvânt), însemnând cuvânt, învăţătură sau discurs despre Dumnezeu şi despre lucrările Lui. Teologia, adică vorbirea despre Dumnezeu şi despre lucrările Lui, presupune, aşadar, cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru că nu poţi vorbi adecvat despre ceea ce nu cunoşti.

Căutand in Sfanta Scriptura descoperim, mai intai, un lucru rele¬vant si remarcabil : nicaieri in Vechiul sau Noul Testament nu gasim, nici macar o data, cuvintele „teologie”, „teolog” sau „teologhisire”. Foarte simplu, acestia nu sunt termeni Scripturistici. In aceeasi ordine de idei, nici unul dintre cei doisprezece Apostoli alesi de catre Hristos nu a fost educat intr-o scoala de teologie.

Doar treptat termenul „teologie” a intrat in discursul crestin. Cuvantul a fost privit cu suspiciune de catre Apologetii secolului al doilea deoarece, pentru ei. Insemna in primul rand speculatiile gandito¬rilor religiosi ce erau pagani. Oricum, intr-o ocazie este utilizat in sens crestin de catre Atenagoras al Atenei, cu sensul de credinta in Sfanta Treime. Clement al Alexandriei si, intr-o mai mare masura, Origen au fost cei ce au stabilit sensul crestin al cuvantului „teologie”. De ase¬menea, este semnificativ ca la Alexandria a aparut prima scoala de teologie bine organizata, cunoscuta Scoala Catehetica aliata sub con¬ducerea lui Pantenus, apoi a lui Clement si Origen si, ulterior, sub conducerea Episcopului Dionisie al Alexandriei. Mai tarziu, in perioada bizantina, centrul educatiei teologice s-a mutat la Academia Patriarhala din Constantinopol.