Sfânta Liturghie - Taina Comuniunii

INTRODUCERE

Prin Sfânta Liturghie se realizează cea mai vie legătură duhovnicească a Domnului Iisus Hristos cu Biserica Sa, cea mai bogată comunicare şi, totodată, cea mai intensă comuniune dintre El şi Trupul Său tainic. În timpul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii preotul se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului, „pentru iertarea păcatelor şi viaţă de veci", iar strana cântă această confirmare credincioşilor: „Trupul lui Hristos primiţi, şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi". De aceea, suntem chemaţi ca „toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Deci, Sfânta Liturghie este însăşi viaţa Bisericii în legătura ei vie cu Hristos Domnul, Care a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20).

Sfânta Liturghie confirmă prezenţa iubitoare, sfinţitoare şi mântuitoare a Mântuitorului Hristos în viaţa Bisericii. Hristos Domnul este prezent în toată lumea, dar în modul cel mai intens este prezent acolo unde e chemat mai des şi iubit mai mult, adică în Biserica Sa, mai ales în Sfânta şi Dumnezeiască Liturghie a Bisericii Sale, „pe care a câştigat-o cu Însuşi Sângele Său" (Fapte 20, 28). În Sfânta Liturghie se mulţumeşte lui Dumnezeu „pentru binefacerile pe care le ştim şi pe care nu le ştim, pentru binefacerile Sale cele arătate şi cele nearătate ce ni s-au făcut nouă". Roadele Sfintei Liturghii pentru viaţa creştinilor sunt nenumărate, fiind exprimate chiar în rugăciunile care se rostesc: trezirea (sau trezvia) sufletului, iertarea păcatelor, împărtăşirea cu Sfântul Duh, primirea Împărăţiei cerurilor, indraznirea către Dumnezeu (Rugăciunea după sfinţirea Darurilor). De asemenea, „sfinţirea sufletelor şi trupurilor, tămăduirea sufletului şi a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteştilor puteri..." (Rugăciunea întâi de mulţumire, după Dumnezeiasca Împărtăşanie, a Sfântului Vasile cel Mare), „spre bucurie, spre sănătate şi spre veselie" (Rugăciunea a patra de mulţumire a Sfântului Chiril al Alexandriei).

Sfânta Liturghie, aşa cum apare în spiritualitatea ortodoxă, cuprinde în rugăciunile sale viii şi morţii, pe cei prezenţi şi pe cei ce nu pot participa la ea din motive întemeiate, ea cuprinde Biserică întreagă de la o margine la alta a pământului şi întregul univers. Ea se săvârşeşte pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor, pentru imbelsugarea roadelor pământului şi pentru vremuri paşnice fiindcă prin ea se arată iubirea atotmilostiva şi atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu.

În Tradiţia şi spiritualitatea ortodoxă, Sfânta Liturghie este centrul cultului divin, al teologiei creatine şi al misiunii Bisericii. în cadrul Sfintei Liturghii se realizează Biserica însăşi: Adunare - Euharistie - Biserică, prin conlucrarea permanentă şi eficientă dintre poporul lui Dumnezeu şi preot în sinaxa Bisericii. În jurul Sfintei Liturghii polarizează toate Tainele Bisericii, cele Şapte Laude şi multe dintre ierurgiile bisericeşti. De aceea, potrivit spiritualităţii ortodoxe, toată viaţa creştinilor izvorăşte şi gravitează în jurul Sfintei Liturghii. În această Taină a Bisericii se realizează unirea reală şi deplină dintre credincioşi şi Dumnezeu, precum şi între credincioşi laolaltă. Pentru creştinul ortodox, participarea la Sfânta Liturghie înseamnă participarea neîntreruptă la o permanentă sărbătoare în viaţa sa. Tocmai de aceea şi Părinţii Bisericii au considerat locaşul Bisericii drept o Liturghie cântată în piatră sau în lemn. Nu întâmplător, spaţiul Bisericii a fost numit de multe ori, sugestiv, „cerul pe pământ". În plus, fastul liturgic, armonia imnelor, lumina şi căldura spirituală a icoanelor, parfumul tămâiei, prezenţa tainică a Sfinţilor şi a îngerilor în Sfânta Liturghie reprezintă universul spiritual în care se realizează marea simfonie teologică dintre Dumnezeu, om şi cosmos. De altfel, în evlavia şi conştiinţa credincioşilor, Sfânta Liturghie este sinteza densă şi profundă a credinţei şi spiritualităţii.

Dacă am fi întrebaţi care este cel mai mare tezaur al credinţei noastre ortodoxe, am răspunde că este Sfânta Liturghie, pentru că ea cuprinde şi rezumă toată teologia şi viaţa Bisericii. Încă din perioada creştinismului primar, neofiţii sau iluminaţii, devenind creştini, cunoşteau această mare Taină a credinţei în Sfânta Liturghie. Tot aici, aceştia creşteau, se hrăneau şi se desăvârşeau în Tainele credinţei ortodoxe. Evlavia creştinilor din Biserică veche se baza pe faptul că în Liturghie şi Biserică, Hristos înnoieşte şi transfigurează toate realităţile şi lucrurile. De fiecare dată când intrăm în Biserică avem credinja că trecem dincolo de spaţiul şi timpul acestei lumi. În Biserică descoperim o altă mâncare (Euharistia), o altă vedere (icoană), un alt cuvânt (Cuvântul lui Dumnezeu), o altă cântare (imnurile religioase) şi o altă lume (Împărăţia lui Dumnezeu).

În perioada modernă, unii contemporani au remarcat şi au vorbit şi despre o criză liturgică pe care ar traversa-o şi Biserica Ortodoxă. Teologia ortodoxă, marcată de influenţe teologiei apusene, a afectat în unele părţi şi viaţa liturgică a Bisericii. În alţi termini, ar fi vorba despre reducerea elementului mirean, care în unele cazuri devine doar un spectator pasiv. Relativizarea comuniunii ecleziale nu duce decât la o slăbire a conlucrării dintre preot şi credincioşi, conlucrare care este însă din ce în ce mai necesară.

Ca urmare a acestei crize, teologii ortodocşi moderni au încercat să refacă legătura liturgică dintre slujitor şi credincioşi pe baza unei reevaluări a ecleziologiei comuniunii, prin consolidarea dialogului liturgic dintre preot şi credincioşi, dar şi pentru realizarea unităţii spirituale în Euharistie.

În acest context, trebuie să ne întrebăm cum se poate reconsidera poziţia şi slujirea în Biserică şi cum trebuie transformaţi credincioşii, din elemente pasive şi decorative ale Bisericii, în elemente active, dinamice, pentru o colaborare liturgicii eficientă între poporul lui Dumnezeu şi slujitorii săi, ca rod şi expresie a spiritualităţii ortodoxe.

CAPITOLUL I

GENERALITĂŢI PRIVIND ISTORIA LITURGHIEI

I. 1. Istoria Sfintei Liturghii în primele veacuri

Instituirea Sfintei Liturghii

Cunoaştem faptul că centrul activităţii de răscumpărare a Mântuitorului Iisus Hristos îl constituie patimile şi moartea Sa pe Cruce, urmate de Înviere. Jertfă de pe Golgota este reactualizată permanent în Sfânta Liturghie, dar nu este doar o aducere aminte, ci şi o sinteză liturgică a întregii lucrări săvârşită de Hristos.

Mântuitorul Hristos, în convorbirea cu samarineanca de la fântâna lui Iacob, subliniază un principiu fundamental al cultului: închinarea în duh şi adevăr (In. IV, 23-24), adică cinstirea lui Dumnezeu în curăţia inimii, din care trebuie să izvorască formele externe ale cultului. Acest principiu trebuia să deosebească, în chip fundamental, cultul cel nou instituit de celelalte culte păgâne şi cel iudaic, care puneau mai mult accent pe riturile şi formele externe decât pe fondul lăuntric, adică simţirea religioasă, evlavia adevărată.

Mântuitorul anunţă Jertfa cea Nouă cu mult timp înainte de Patimile Sale, chiar în predica ţinută mulţimii după săvârşirea înmulţirii pâinilor în pustie: „Eu sunt Pâinea cea vie Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu" (În.VI, 51). Instituirea cultului creştin şi, în mod deosebit, a Sfintei Euharistii o face Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos la Cina cea de taină, atunci când oficiază un ritual pascal iudaic împreună cu ucenicii Săi: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Luând apoi paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al Legii celei Noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor."(Mt.XXVI, 26-28; Mt.XIV, 22-24; Lc.XXII, 19-20; 1 Cor.XI, 23-25).