Sfânta și dumnezeiasca Liturghie - izvor de formare duhovnicească

INTRODUCERE

„Cine ne-a împins la îndeletniciri strivitoare, fără folos, care silesc îndoiala să înghețe?“ Marea apostazie ar fi mai degrabă să te simți vindecat de Dumnezeu, vindecat de orice întrebare, despărțit de taină. Incapabil de neliniște și uimire.

Am subliniat cuvintele „îndoială“ și „uimire“, și nu întâmplător. La prima vedere, a te îndoi de tine însuți și de oamenii din jurul tău și chiar de Dumnezeu pare un fapt ieșit din comun și nefiresc. Dar nu îndoiala este periculoasă, ci în primul rând neconștientizarea ei și, în al doilea rând, nedepășirea ei. Această atitudine grea și bizară la prima vedere avea drept scop provocarea stresului și a unei osândiri proprii și nicidecum începutul asumării a ceea ce sunt, și,cum spunea un părinte, „ceea ce nu este asumat nu este mântuit“. De ce atâta apologie pe seama îndoielii? Simplu. Nu credeam că lucrarea mea de licență va fi la disciplina Formare Duhovnicească și că tema va fi una de răscolire (ceea ce îmi doream, de fapt), încât să-mi dea lupta confruntării cu mine însămi, durerea și nemulțumirea propriei stări, precum și bucuria de a întrevedea măcar acum, la sfârșitul școlirii mele, un nou început. Așa se naște lupta, ca nădejde a unui nou început. Și, în mod paradoxal, tema licenței mele - pe care nu o trecusem în rândul temelor la care meditam, din teamă de a nu fi orientată spre o altă disciplină, dar la care meditasem cel mai mult - o văd așternută pe hârtie de părintele „duhovnic“: Sfânta și dumnezeiasca Liturghie - izvor de formare duhovnicească. Și, dacă intrasem în biroul părintelui cu „solzii pe ochi“, îndoiala se transformă în uimire și cu aceasta mi-aș fi dorit să pun punct acestei introduceri, și nu în ideea că am fost foarte explicită în ceea ce privește motivația temei, ci doar de dragul uimirii, spunând cu psalmistul: „Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!“.

A existat un timp când, pentru liniștea conștiinței mele religioase adormite, mi se părea destul că într-o Biserică, la Sfânta Liturghie, credincioșii participă în număr destul de mare, ascultă cuvântul lui Dumnezeu, se împărtășesc etc., pentru că nu excelează prin acte înjositoare de furt, consum excesiv de alcool etc. Limitarea la această formă de viețuire este, de fapt, ceea ce și-ar dori fiecare om care se va mărturisi de patru ori sau o dată pe an, având conștiința că se încadrează în limitele bunei-cuviințe creștine. O dată cu trecerea timpului, am început să înțeleg că fără o viață centrată liturgic în Hristos, tot creștinismul nostru nu rămâne decât o simplă etică strict convențională și o mască comportamentală, prin care ne sulemenim viața după câteva norme, fără o și mântuim.

Lucrarea de față, departe de a epuiza problematica atât de complexă a formării duhovnicești în cadrul Sfintei Liturghii, încearcă să prezinte doar câteva aspecte privitoare la adevărata religiozitate ortodoxă, care este de origine și de esență liturgică.

Capitolul I, intitulat „Istoricul Sfintei Liturghii“, prezintă evoluția Liturghiei în primele veacuri creștine (sec. I-IV).

Capitolul II, „Noțiuni de catehizare în Sfânta Liturghie“, este dedicat explicării succinte a Proscomidiei și a Sfintei Liturghii.

Capitolul III, „Participarea credincioșilor la viața duhovnicească în timpul Sfintei Liturghii,“ prezintă importanța rugăciunii liturgice în viața noastră, accentuând faptul că prin Sfânta Euharistie se realizează unirea sacramentală a lui Hristos cu credincioșii, dar și a credincioșilor întreolaltă.

Capitolul IV, intitulat „Liturghia după Liturghie“, după cunoscuta sintagmă a părintelui profesor Ion Bria, scoate în evidență câteva modalități, prin care putem păstra duhul liturgic prin străduințele proprii.

Prin capitolul V, numit „Rugăciune și comuniune în Sfânta Litur-ghie“, se reliefează comuniunea deplină a credincioșilor cu Sfânta Treime, Maica Domnului și toți Sfinții.

Capitolul VI, „Sfânta Liturghie - motivație spirituală de unire a omului cu Dumnezeu“, prezintă Sfânta Liturghie ca fiind mijlocul principal prin care înaintăm neabătut pe calea către unirea cu Dumnezeu.

În încheiere, mulțumesc lui Dumnezeu pentru darurile știute și neștiute, pe care le-a revărsat deplin în viața mea și prin care am reușit să ajung până aici.

Se cuvine să-i mulțumesc părintelui Constantin pentru răbdarea, dar, mai ales, pentru dragostea cu care m-a învăluit, și nu în ultimul rând să mulțumesc tuturor celor care m-au sprijinit cu rugăciunile lor, precum și celor care au pus umărul pentru ca această lucrare să fie finalizată.