Sinodul VI Ecumenic în contextul politic și religios al timpului

INTRODUCERE

Am conceput această lucrare cu titlul „Sinodul VI Ecumenic în contextul politic și religios al timpului” cu scopul de a face o analiză științifică asupra desfășurării propriu zise a Sinodului VI Ecumenic ce a avut loc în anii 680-681 la Constantinopol, cât și a contextului politic și religios ce a condus la desfășurarea acestui sinod.

În primul capitol al acestei lucrări, ce se intitulează „Situația politică și religioasă a Imperiului Bizantin în secolele VI-VII”, am încercat să prezentăm o situație de ansamblu din punct de vedere politic și religios al secolelor VI și VII din istoria Imperiului Bizantin și a Bisericii Răsăritene în special din timpul dinastiei iustiniene respectiv cea a heraclizilor, foarte important pentru a înțelege apariția monotelitismului și monoenergismului, erezii ce au fost combătute, ulterior, de Sinodul VI Ecumenic.

Cel de-al doilea capitol, l-am intitulat „Imperiul Bizantin în timpul dinastiei iustiniene”, în care am încercat să realizez o analiză mai amănunțită asupra perioadei dinastiei iustiniene și a relației foarte strânse dintre factorul de conducere al Imperiului Bizantin și conflictul deschis între calcedonieni și necalcedonieni.

Capitolul trei, numit ”Imperiul Bizantin sub dianstia heraclizilor”, tratează în primul rând perioada din timpul împăratului Heraclius (610-641), în care a apărut propriu-zis erezia monotelită, respectiv monoenergistă, chiar politica de Stat devenind una favorabilă monotelitismului.

Capitolul patru, poartă titlul „Bisericile necalcedoniene”, întrucât în cadrul acestui capitol am expus Bisericile apărute în urma Sinodului IV Ecumenic, mai ales în zona orientală a Imperiului Bizantin, ce vor exercita o influență puternică asupra dezvoltării monotelitismului.

În capitolele cinci și șase, am făcut o prezentare a desfășurării propriu-zise a Sinodului VI Ecumenic, cât și a celei de-a doua sesiuni a lui de la Sinodul Quinisext.

Cu siguranță, motivul pentru care am ales această temă, este încercarea de a face o prezentare cât mai exactă a motivelor apariției ereziilor monoteliste și monoenergiste, atât din punct de vedere politic, cât și religios, dar și a modului cum aceste erezii au fost eradicate, tot prin implicarea politicului și a factorului religios, momentul culminant fiind chiar Sinodul VI Ecumenic.

CAPITOLUL I

SITUAȚIA POLITICĂ ȘI RELIGIOASĂ A IMPERIULUI BIZANTIN ÎN SECOLELE VI-VII

Această prioadă a secolelor VI-VII din istoria Imperiului Bizantin, poate fi caracterizată ca una foarte tulbure. Motivele principale ce au dus la această stare au fost atât de natură politică, dar și religioasă.

Astfel, din punct de vedere politic, perioada expusă în acest capitol este una foarte instabilă pentru Imperiu. Principalul motiv este constituit de amenințările continue ale diverselor popoare în majoritatea zonelor Imperiului.

În zona orientală, în această perioadă a secolului VI și până la mijlocul secolului VII, principalul pericol pentru bizantini a fost Regatul Persan aflat sub stăpânirea regelui Chosroes I (531-579), urmat la tron de fiul său Hormisdas al IV-lea (579-590), iar ulterior de Chosroes al II-lea (590-628). Sub acești regi persani s-au întreprins mai multe incursiuni și cuceriri ale unor teritorii orientale din Imperiul Bizantin, care s-a văzut nevoit de cele mai multe ori a plăti pacea cu perșii prin tribute foarte costisitoare. Perioada cea mai grea pentru Bizanț în acest timp, a fost cea de sub împăratul Heraclius (610-641), atunci când Chosroes al II-lea (care a fost ajutat de împăratul bizantin Mauricius (582-602) să își recupereze tronul), a reușit să cucerească Palestina (luând în captivitate pe patriarhul Iersusalimului și Sfânta Cruce), Siria sau Egiptul (considerat grânarul Imperiului). Cu greu în urma a trei campanii militare întrepinse între 622-628, Heraclius a reușit să recucerească vechile teritorii orientale pierdute.

Încă din timpul lui Heraclius, în această zonă orientală apare un nou pericol pentru Imperiu, și, anume, arabii care imediat după moartea profetului Mahomed (întemeietorul noii religii islamice) în 632, pornesc ofensiva contra creștinilor. Astfel, în 636, arabii cuceresc Siria, în 638 Ierusalimul și toată Palestina, în 642 Egiptul și Insula Rhodos, în 643 orașul Tripoli din Libia, apoi Armenia și părți din Asia Mică, cucerind în anul 647 Cezareea Capadociei. Între 674 și 678, arabii chiar asediază capitala Imperiului, Constantinopolul, bizantinii reușind să se impună cu ajutorul focului grecesc (o tehnică secretă de luptă a bizantinilor).

Tot în acest timp, un mare pericol pentru Imperiul Bizantin, l-a constituit zona Dunării de Jos de unde avarii împreună cu slavii pătrundeau în zona Peninsulei Balcanice pentru a prăda, producând pagube de proporții pentru Imperiu în această zonă. Spre deosebire de avari care după ce prădau zonele de la sud de Dunăre, iar apoi se retrăgeau, slavii vor începe odată cu perioada din timpul împăratului Mauricius să se așeze pe teritoriile bizantine de la sudul Dunării. În anul 626, trupe de avari, slavi și gepizi, apar la zidurile Constantinoplului atacând atât pe mare cât și pe uscat, cu greu atacurile lor fiind respinse în special datorită flotei bizantine. Mai târziu, în timpul împăratului Constantin al IV-lea (668-685), în această zonă de la sudul Dunării se vor așeza bulgarii.