Științele auxiliare a IBU

Introducere

Istoria este știința care studiază evoluția societății omenești, analizând structurile și procesele economice, sociale, politice, instituționale și spirituale, pentru aceasta bazându-se pe izvoare sau surse documentare. Obiectul Istoriei Bisericești Universale este Biserica Creștină în sensul de comunitate religioasă-morală înființată de Mântuitorul Hristos pentru mântuirea oamenilor. Biserica este atât un așezământ dumnezeiesc, cât și omenesc. Prin atributele ei are un caracter supranatural, dumnezeiesc, iar prin membrii ei, un caracter omenesc.

Istoria Bisericească Universală se axează pe cercetarea Bisricii în latura ei omenească, în dezvoltarea, formele și manifestările ei istorice, accesibile cunoașterii umane, fără a neglija caracterul dumnezeiesc al acesteia. În creșterea și dezvoltarea ei, Biserica are o istorie complexă, evoluând de la o comunitate mică, cu forme simple de organizare, doctrină și cult, dezvoltându-se foarte mult și ajungând la forma ei actuală.

În conformitate cu cele de mai sus, ,,Istoria bisericească universal este cercetarea și expunerea metodică a vieții Bisericii creștine în general, privite în dezvoltarea și acțiunea ei internă și extertă."

Scopul studiului Istoriei Bisericești Universale este acela de a înțelege desfășurarea vieții Bisericii creștine în toate laturile ei, dintru începuturi și până acum, în toată lumea. Biserica nu a avut numai o viață moral-religioasă, ci și socială și culturală, istoria ei fiind o foarte importantă parte a Istoriei universale. Studiul acesteia ne face cunoscut creștinismul de-a lungul și în contextul diferitelor etape, scopul final al studiului fiind cunoașterea și înțelegerea situației actuale a creștinismului în organizațiile lui mai importante.

Istoria Bisericească Universală poate fi împărțită în două, după conținut și după timp. Cele două împărțiri se folosesc împreună în fiecare perioadă, studiinduse viața bisericească în toate laturile manifestărilor ei, grupând faptele după caracterul lor. Împărțirea logică se face pe baza tipizării, adică a privirii și tratării împreună, sub un titlu comun, a faptelor istorice, care au importante caractere comun.

Istoria Bisericească Universală ajută toate celelalte discipline teologice, ajutându-se la rândul ei cu unele dintre ele. Mai apropiate și necesare fiind, Studiul Noului Testament, Patrologia, Dogmatica, Istoria Bisericii Ortodoxe Române și altele. De asemenea, Istoria Bisericească Universală se ajută și de ștințele auxiliare propiu-zise ale Istorie: Filologia, Paleografia, Epigrafia, Numismatica, Heraldica, Sigilografia, Cronologia și altele.

În cele ce urmează vom trata științele ajutătoare ale Istoriei Bisericești Universale, atât pe cele teologice, cât și pe cele laice, care intră în componența acesteia. Lucrarea va fi structurată pe două capitole. Primul capitol va cuprinde științele teologice cu toate aspectele lor, iar cel de-al doilea capitol va cuprinde științele laice, de asemenea, cu aspectele lor.

Capitolul I: Științele auxiliare teologice

1.1. Studiul Noului Testament

Studiul Noului Testament este una dintre științele teologice auxiliare ale Istoriei Bisericești Universale, deoarece, această știință aduce informații referitoare despre viața și activitatea Mântuitorului și a Apostolilor Săi. Studiul Noului Testament se preocupă cu analizarea fiecărei cărți a cononului Noului Testament, luând câte o carte în parte și stabilind pentru fiecare locul scrierii, timpul scrierii, destinatarul cărții respective, motivele și scopul pentru care a fost scrisă lucrarea, limba în care s-a scris, planul scrierii cărții și autorul Evangheliei, Epistolei sau a altei cărți din cuprinsul Noului Testament. Această disciplină este foarte importantă Istoriei Bisericești Universale, deoarece aceasta studiază temelia Bisericii Creștine, obiectul de studiu al I.B.U..

Scrierile canonice ale Noului Testament au fost alcătuite în secolul I. Ele cuprind, descoperirea divină, deplină, împărtășită lumii de către Domnul Hristos. Aceste scrieri au luat denumirea de Cărțile Noului Legământ sau Așezământ, spre a deosebi de cărțile scrise de bărbații inspirați de Dumnezeu înainte de venirea Domnului Hristos și care sau numit Cărțile Vechiului Legământ. Deci, revelația împărtășită profeților și fixată în scris de cărtre ei s-a numit Vechiul Testament, iar revelația desăvârșită a Fiului lui Dumnezeu, Noul Testament. Ea s-a menținut astfel, mai ales, pentru că numele de Testament există și în Epistola căte Evrei (Ev. 9, 15), unde se spune că prin moartea Sa, Domnul Hristos și-a pecetluit opera, lăsându-ne un Nou Testament, adică opera Sa mântuitoare.

Cărțile Noului Testament se împart după cuprins în: cărți itorice, cărți didactice, și cărți profetice. Astfel, Cele patru Evanghelii, împreună cu Faptele Apostolilor constituie cărțile istorice, deoarece prezintă aspecte din viața și activitatea Mântuitorului, continuându-se cu activitatea misionară a Sfinților Apostoli. Cele paisprăzece Epistole ale Sf Pavel, împreună cu Epistolele Sobornicești, constituie cărțile didactice, deoarece, în ele se tâlcuiește învățătura Domnului Hristos. Ultima carte, Apocalipsa, are cuprins profetic, și în ea este descrisă în mod simbolic desfășurarea luptei pe care Biserica lui Hristos o va duce pentru mântuirea lumii, neâncetat, pânî la sfârșitul veacurilor.