Taina Mărturisirii și Persoana Preotului Duhovnic în Viața Bisericii și a Credincioșilor Ei

Taina Sfintei Spovedanii joacă un rol central în viaţa şi în spiritualitatea ortodoxă. Este taina prin care se restabileşte legătura creştinului cu Dumnezeu, întreruptă prin păcat. Prin ea se reînnoieşte şi se spală haina luminoasă a Botezului, întinată şi murdărită prin praful şi noroiul păcatelor. Viaţa creştinului nu se poate concepe fără spovedanie, dacă avem în vedere că toţi păcătuim, conform celor spuse de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, el este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9-10).

În activitatea pastoral-misionară a preotului, Taina Spovedaniei este una din lucrările sale cele mai importante, cele mai practicate şi solicitate de către credincioşi, şi cu efectele cele mai benefice pentru progresul spiritual al păstoriţilor. De aceea, putem spune că Sfânta Spovedanie nu este numai o lucrare sau una din cele şapte Sfinte taine ale Bisericii, ci mai ales, este un mijloc şi cale de pastoraţie individuală prin care preotul duhovnic poate să modeleze şi să transforme sufletul penitentului.. în Taina Spovedaniei, duhovnicul, care cunoaşte toate aspectele din viaţa credincioşilor săi, are posibilitatea să intervină cu sfatul, cu îndemnul şi cu remediul cel mai potrivit pentru vindecarea rănilor lăsate de păcate, pentru a opri înclinaţiile păcătoase şi pentru a crea deprinderi virtuoase. Nici o altă lucrare sfântă şi nici o altă ocazie pastorală nu-i oferă preotului o şansă aşa de mare pentru a schimba în bine şi a îndruma viaţa credincioşilor sau păstoriţilor săi. Uneori nici nu bănuim ce mijloc extraordinar avem la dispoziţie şi ce influenţă considerabilă poate avea Spovedania în redresarea morală a credincioşilor. De aceea, această posibilitate de a schimba viaţa credincioşilor are scopuri înalte şi morale şi nu trebuie neglijată sau ratată niciodată.

Având în vedere această realitate din activitatea pastoral – misionară a preotului, am găsit de cuviinţă să tratăm într-o lucrare de licenţă Taina Sfintei Mărturisiri atât sub aspect liturgic, cât şi pastoral.

Lucrarea de faţă cuprinde 92 pagini dactilografiate în care sunt incluse notele şi bibliografia generală.

Teza este structurată după următorul plan: prefaţă, o introducere, şase capitole şi cu doisprezece subcapitole, concluzii şi bibliografie generală.

În primul capitol - O privire istorică asupra Tainei Mărturisirii în mărturiile biblice, patristice şi liturgice – sunt prezentate temeiurile veterotestamentare şi noutestamentare despre existenţa mărturisirii şi, respectiv instituirea ei de către Mântuitorul Hristos, fiind prezentate de altfel, numeroase exemple de pocăinţă din toată Sfânta Scriptură.

Dintre mărturiile patristice ale primelor veacuri creştine sunt menţionate Epistola lui Barnaba, scrieri ale Sfântului Ciprian şi Origen, Didascalia Apostolilor, opere ale Sfântului Vasile cel Mare, dar şi cuvinte duhovniceşti ale unor părinţi filocalici. Subapitolul următor l-am consacrat explicării noţiunii şi cuvântului „pocăinţă”, care este unul de origine slavă şi exprimă caracterul de durere pricinuită de rana păcatului, de părere de rău pentru căderea în acesta. În exprimarea latină, pocăinţa vine de la „penitenţă” indicând aspectul de frică şi de teamă, datorat conştiinţei vinovăţiei ce apasă sufletul. Echivalentul grecesc – „metanoia” arată însă, schimbarea radicală produsă în firea umană, întoarcerea integrală a omului de pe drumul păcatelor, pe calea virtuţilor creştine.

Subcapitole speciale am consacrat prezentării învăţăturii despre pocăinţă a Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântul Simeon Noul Teolog şi a Sfântului Simeon al Tesalonicului.

În capitolul următor, intitulat: Realitatea căderii şi a păcatului se face o prezentare biblică şi patristică, dar cu profunde accente liturgice şi spirituale, a experienţei dramatice a păcatului, începând de la protopărinţii noştri Adam şi Eva şi până în zilele de azi, prezentând Sfânta Taină a Mărturisirii ca mijlocul prin excelenţă de redobândire a păcii sufleteşti.

În subcapitolul Necesitatea mărturisirii păcatelor, am arătat că păcatul introduce în firea omului fenomenul de dezordine, dezmembrează unitatea facultăţilor sufleteşti, ducând omul la limita de jos a decăderii umane. El îl depărtează pe om de comuniunea cu Dumnezeu şi-l izolează, închizându-l într-o stare de egoism şi singurătate. Dar prin mărturisire şi căinţă, omul poate realiza depăşirea stării de închidere în sine, redobândind comuniunea cu semenii şi cu Dumnezeu.