Taina Preoției, Vehicul neîntrerupt al harului Sfăntului Duh în Biserică

CAPITOLUL I

Noțiuni introductive

1.1. Despre preoție si rolul preotului ca păstor de suflete.

Preoția este slujirea sfântă întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos spre mântuirea sufletelor

noastre. Prin intermediul Bisericii și al preoților, credincioșii se împărtășesc de harul dumnezeiesc

sfintitor si desăvârșitor, își lucrează si își dobândesc mântuirea, fericirea veșnică. În afara Bisericii si

fără mijlocirea preoților, nu există mântuire. Preotul este un om ales dintre oameni, pe criterii de

vocatie si vrednicie, care îsi dedică viata sa slujirii integrale a lui Dumnezeu și a semenilor săi. El

este luat din lume, ales din cele ale ei, așa cum Însuși Mântuitorul Și-a ales ucenicii Sai și I-a

consacrat unei vieți duhovnicești înalte. Sacerdotul crestin „este ales dintre oameni si sfințit prin harul

dumnezeiesc, ca să le fie de folos oamenilor, spre mântuire. Mare este slujba lui, mare este și

răspunderea lui,sfânta trebuie să fie si viata lui. Fiecare crestin este numit sfânt, si cu atât mai mult

preotul. Viața lui trebuie să oglindească viața marilor sfinți, să oglindească viata cerului aici pe

pământ”1 .

Deși cu trupul se află in lume și păstoreste in timp, dar „cu timp si fară timp” , si desi lucrarea

lui se adresează unor oameni precis vizați, prin îndeplinirea exemplară a oficiului sau, prin slujirea sa

și prin înaltele sale calități, preotul petrece in ceruri, cu îngerii, contemplând slava dumnezeirii.Însuși

cerul se pogoară în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii, asupra sa. Om dintre noi, ca și noi, el este totuși

un „ales al lui Dumnezeu”, care Îi împlinește mai mult decât oricare dintre noi cuvântul Lui

mântuitor, spre pilda și desăvârșirea noastră. El este lumină a lumii, care lumineaza din lumina cea

necreată a lui Dumnezeu; lumină și luminător semenilor săi. Faptele sale, cuvintele sale, tot ceea ce

face el și însăși viața sa trebuie să fie o mărturie despre iubirea și bunătatea lui Dumnezeu, despre

îndelunga-răbdare si multa Lui milostivire față de oameni, o pildă și o marturie care să ne îndemne și

pe noi la urmarea lor, întocmai. Numeroase, frumoase și înalte sunt paginile consacrate de Sfintii

Parinti acestei slujiri și demnitati duhovnicești Ele izvorăsc, pe de o parte, din înalta concepție a lor

despre Preotie, iar pe de altă parte, dau dovada unor suflete curate și sensibile, în care nu mai este

urmă de păcat, suflete care au inteles și trăit aceste adevăruri aducătoare de fericire și de mântuire,

într-un mod exemplar, integral. Doar din sufletele lor curate și din gurile lor de „aur” au putut să

răsară așa nestemate duhovnicești despre Preotie. De aceea, tratatele lor privind Sfânta Taină a

Preotiei sunt adevărate manuale de pastorală, vademecum-uri in Preoție, absolut necesare oricărui

slujitor bisericesc și folositoare chiar și celor păstoriti. Lectura lor duhovnicească în spirit de credință

și de rugăciune, meditatia asupra celor descrise magistral de autorii lor, au puterea de a schimba în

bine sufletele sensibile, de a le conștientiza, de a ne arata frumusețea, demnitatea și sublimitatea

Preoției creștine dar și ispitele și greutățile ei, au puterea de a spori responsabilitatea celor „puțini

aleși” dintre cei „multi chemati spre urmarea totală a lui Hristos, spre slujirea și dăruirea deplină lui

Dumnezeu, ale Cărui slugi nevrednice și păcatoase suntem, și a semenilor, care așteaptă de la noi

cuvintul și fapta care să aducă pacea și mângâierea, să aline suferinta și să șteargă lacrimile, să

întărească dragostea și să dea gând de pocăința și dorință de mântuire.

Dintre celebrele tratate despre Preotie, cel al Sfântului Ioan Gură de Aur ocupă un loc

privilegiat, fiind considerat „Magna Charta a preotilor creștini”1, „un adevărat imn de slavă închinat

preoției”2.

,,Tratatul Despre Preoție’’ al Sfântului Ioan Gură de Aur are aspectul unui dialog și al unei

argumentări a atitudinii inițiale a Sfântului Părinte, de eschivare, de ascundere și chiar de fugă de

hirotonie, dialog purtat cu prietenul său cel mai apropiat - Vasile, care nu este altcineva decât Sfântul

Vasile cel Mare. Motivul acestei conduite îl constituie sentimentul de nevrednicie și de

responsabilitate față de o demnitate așa de înaltă, cum este Preotia. Sentimentele descrise de Sfântul

Ioan Gură de Aur sunt numeroase: teamă, nedumerire, tulburare, tristețe, amărăciune, toate acestea

izvorâte din înalta sa concepție despre sublimul Preotiei creștine. Tratatul debutează cu frumoasele

considerații ale Sfântului Ioan, privind dragostea sa față de ființa care i-a dat viață - mama. Dacă

religia creștină este o religie a iubirii de Dumnezeu și de semeni, iubirea aproapelui începe cu

dragostea și respectul nostru față de cei apropiați nouă, intimi nouă, familia si cei dintr-o rudenie cu

noi - și se extinde, apoi, asupra tuturor. Crestinul adevărat iubeste pe toti semenii săi, îi consideră pe

toți apropiati și le este tuturor aproape. Pentru el, nu există străin sau necunoscut, dușman sau

vrajmas, ci toți îi sunt „frati întru Domnul”, în calitatea sa și a lor de „fii ai Aceluiași Părinte ceresc”.

Iubirea crestina cuprinde, prin puterea si intensitatea sa, stihiile lumii, se intinde pana la marginile

pămantului dar începe cu iubirea celor apropiați nouă. Mântuitorul spune că cel ce zice că iubește pe

Dumnezeu, dar pe fratele sau îl uraște, este mincinos. În același mod, putem spune, că acela care

crede că poate iubi pe altii, pe ceilalti, fara a-i iubi cu dragoste desăvârșită pe ai săi, nu este în Iubire

și Adevăr. Iubirea de semeni pornește de la cei mai asemanători nouă și de la cei cu care ne

asemănăm noi mai mult, cei de un sânge cu noi - cei ai noștri - familia noastră. Cei dintâi asupra

cărora trebuie să se reverse dragostea noastra sunt părinții noștri după trup, frații si surorile noastre,

cei dintr-o semintie cu noi.