Teologie

INTRODUCERE

,,Cultura antică s-a dovedit îndestul de elastică pentru a accepta o ,,transfigurare’’ interioară… Creştinii au dovedit că a fost posibil să se redirecţioneze procesul cultural, fără a cădea într-o stare pre-culturală, să restructureze ţesătura culturală într-un spirit nou. Acelaşi proces, descris în diverse chipuri ca ,,elenizarea creştinismului’’, poate fi conceput mai degrabă ca o ,,încreştinare a elenismului’’.

Împăratul Constantin (323-337) a încheiat perioada de confruntare dintre creştinism şi Imperiul Roman. El a şi abandonat vechea capitală şi s-a mutat în centrul vieţii politice şi culturale a ceea ce se socotea pe atunci drept ,,lumea civilizată’’, în vatra unui oraş grecesc vechi de pe malurile Bosforului -Byzantion. Oraşul s-a numit oficial Constantinopol, ,,Noua Romă’’, şi a rămas capitala unui Imperiu numit ,,Roman’’ încă timp de peste unsprezece secole, până la căderea sa în mâinile turcilor la 1453. Îndeosebi după dispariţia vechilor centre creştine din Egipt, Palestina şi Siria, Constantinopolul a devenit centrul necontestat al creştinismului răsăritean. Episcopul său şi-a luat titlul de ,,patriarh ecumenic’’. În Balcani, în marea stepă din Europa de Răsărit, în Caucaz misionarii săi au convertit la credinţa creştină teritorii imense. De fapt, ,,Noua Romă’’ a devenit leagănul civilizaţiei pentru Orientul Mijlociu şi pentru Europa de Răsărit, tot aşa cum ,,vechea Romă’’ a fost leagănul Apusului Latin.

Cultură şi civilizaţie, Bizanţul a murit de mult; totuşi vigoarea impactului asupra dezvoltării istorice a societăţii omeneşti rămâne încă de studiat. Începând cu Gibbon, istoricii au citat imobilismul social, lipsa de creativitate în planul ştiinţei şi al tehnicii şi viziunea sacralizată a statului, ca marile sale defecte. Dar cartea de faţă vrea să demonstreze tocmai că Bizanţul şi-a adus propria contribuţie reală şi permanentă la istoria omenirii, în domeniul gândirii religioase.

Atracţia neîntreruptă a artei bizantine şi extraordinara supravieţuire a creştinismului răsăritean, prin cele mai dramatice prefaceri sociale, sunt semnele cele mai pregnante că Bizanţul realmente a descoperit ceva fundamental adevărat cu privire la natura omului şi a raportului său cu Dumnezeu. Necesitatea inevitabilă de a reformula şi de a reconcepe credinţa creştină în lumina modelelor culturale în schimbare este larg recunoscută, iar efortul Părinţilor greci de a exprima creştinismul potrivit categoriilor elenismului nu poate fi considerat legitim.

Scopul cultului este să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de comunicare, mai mult sau mai puţin directă între cei doi termeni sau factori ai săi: Dumnezeu, de o parte, şi omul (Biserica) de alta. Două sunt, deci, şi funcţiile fundamentale ale cultului divin public ortodox, după cum avem în vedere pe unul sau pe altul dintre aceşti doi factori. Dacă avem in vedere subiectul cultului, adică pe om (sau Biserica, din care el face parte), atunci scopul cel dintâi al cultului este scopul latreutic, adică adorarea lui Dumnezeu şi exprimarea sentimentelor noastre de evlavie, de respect, recunoştinţă, admiraţie şi dragoste faţă de El sau faţă de persoanele şi lucrurile sfinte pe care le cinstim în raport cu El. Prin funcţia latreutică a cultului se manifestă, deci, ceea ce pleacă de la om spre Dumnezeu; prin ea respiră personalitatea noastră religioasă, se exteriorizează nevoia firească a fiinţei omeneşti de a preamări pe Dumnezeu sau de a cinsti pe Sfinţii bineplăcuţi Lui. Exteriorizarea acestui impuls poate îmbrăca diferite forme de exprimare, ca de exemplu:

a) Admiraţia pentru atotputernicia şi măreţia lui Dumnezeu,

pe care o exprimă, de exemplu, Biserica în rugăciunile pentru sfinţirea apei din slujba botezului: ,,Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns pentru lauda minunilor Tale’’ (Psalmul 138, 13). Din admiraţie izvorăşte preamărirea, lauda şi slăvirea lui Dumnezeu (doxologhisirea), care constituie conţinutul doxologic al diferitelor rugăciuni şi imne din rânduiala sfintelor slujbe, ca doxologia (slavoslovia) de la sfârşitul Utreniei (,,Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu’’).

b) Contemplarea bunătăţii, a dragostei şi a milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale, din care izvorăşte sentimentul recunoştinţei sau mulţumirea adusă de Biserică lui Dumnezeu pentru binefacerile şi darurile primite de la El, mulţumire care alcătuieşte fondul euharistic al celor mai multe texte liturgice folosite în cult.

c) Recunoaşterea slăbiciunii, a imperfecţiunii şi a păcatelor noastre, în contrast cu atotputernicia, perfecţiunea şi sfinţenia absolută a lui Dumnezeu, ceea ce dă naştere rugăciunii de mărturisire (pocăinţă) şi de cerere sau solicitarea ajutorului, a milostivirii şi na îndurării dumnezeieşti, cum face, de exemplu psalmistul în psalmul 50.