Terminologia trinitară și relevanța ei în opera Părintelui Dumitru Stăniloae

Preliminarii

A rânduit Dumnezeu ca şi Biserica şi Teologia noastră să fie slujite de mari personalităţi, cunoscute în întreaga lume creştină nu numai pentru operele teologice, originale şi profunde, ci şi pentru pilduitoarea lor trăire duhovnicească.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai trăirii mistico-filocalice în spaţiul culturii teologice contemporane, dar şi unul dintre teologii luminaţi, vizionari, ctitor al unei teologii neopatristice şi autor al unei opere monumentale inspirate de motivul „personalismului comunitar”.

Astfel, teologul român se înscrie în galeria marilor celebrităţi ale scrisului românesc contemporan, deopotrivă prin volumul imens al operei sale, cât şi prin problematica şi ineditul aduse atât în filosofia românească, cât şi în teologia ortodoxă românească şi ecumenică, opera şi autoritatea sa academic-universitară fiind recunoscută şi dincolo de graniţele ţării. Numele părintelui Stăniloae e pretutindeni o garanţie a probităţii intelectuale şi a râvnei duhovniceşti în materiile teologice pe care le-a abordat, aşa încât bibliografiile tematice îi valorifică fără rezerve contribuţiile patristice sau general teologice. Părintele Stăniloae depune o uriaşă activitate, acumulează un monument de erudiţie aplicată diverselor specialităţi teologice pe care le frecventează şi, în acelaşi timp, dezvoltă o gândire filosofică creştină în spirit panortodox şi ecumenic care îl califică între cei mai de seamă reprezentanţi ai gândirii creştine europene a secolului trecut.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, socotit pe drept cuvânt un „titan al teologiei româneşti contemporane”, a fost un teolog prodigios şi un scriitor activ şi creator de-a lungul întregii vieţi, până la moartea sa la vârsta de aproape 90 de ani. Opera sa teologică, deopotrivă de o masivitate şi o diversitate impresionante, se întinde pe parcursul a mai mult de şase decenii, iar o bibliografie sistematică, mai mult sau mai puţin completă, înregistrează: 90 de cărţi (dintre care 20 originale), 33 de traduceri (dintre care 24 din scrierile Sfinţilor Părinţi), 275 de articole teologice, istorice sau larg culturale, 22 de recenzii, 16 prefeţe, 35 de cuvântări comemorative, 440 de articole de ziar în Telegraful Român, 17 interviuri, 17 eseuri în revista Gândirea, 15 predici publicate şi 60 de convorbiri sau interviuri înregistrate la radio şi televiziune .

Prin opera părintelui Dumitru Staniloae teologia ortodoxă românească a dobândit o figură „clasică” de tip monumental, despre care s-a putut spune fără exagerare ca prin sinteza sa teologică – în al cărei centru se află trilogia: Dogmatică – Spiritualitate – Liturghie (1978, 1981, 1986) – părintele Dumitru Stăniloae ocupă în Ortodoxia actuală o poziţie similară celei a unui K. Barth în protestantism şi K. Rahner sau, mai degrabă, H. Urs von Balthasar în catolicism. Numele părintelui Dumitru Stăniloae se înscrie astfel definitiv în rândul marilor teologi ai generaţiei sale, alături de catolicii H. de Lubac (1896-1991), Hans Urs von Balthasar (1905-1988) şi Karl Rahner (1904-1984), de protestanţii Karl Barth (1886-1968), E. Brunner (1889-1966) şi Paul Tillich (1886-1965) sau de ortodocşii G. Florovsky (1893-1979), Iustin Popovici (1894-1979) şi Vladimir Lossky (1903-1958) .

În acest context, una dintre mizele majore ale demersurilor teologice întreprinse de părintele Stăniloae este profilarea unei dimensiuni personaliste, dialogale a Ortodoxiei – potrivit unei perspective neo-patristice – al cărei model major ar fi, în concepţia părintelui profesor, Sfânta Treime şi relaţia pe care cele trei persoane divine o întreţin. De aceea, discursul dogmatic întemeietor al întregii opere teologice a părintelui porneşte din ceea ce el consideră ca fiind fundamentul oricărei abordări credibile a cunoaşterii lui Dumnezeu: Dogma Sfintei Treimi. Or’ pentru orice proiect care încearcă să stabilească cu discernământ consecinţele cele mai subtile ale unor premise este capital ca aceste premise să fie bine definite, iar terminologia în care sunt surprinse datele esenţiale ale problemelor teologice apărute să nu fie una volatilă, relativă sau precară, ci dimpotrivă, să capete soliditatea necesară oricărei fundaţii . Persoana şi comuniunea în unitatea lor relaţională şi dialogică sunt, de altfel, cheia întregii viziuni teologice a părintelui Dumitru Stăniloae, oferind o perspectivă generoasă, deschisă şi sintetică asupra existenţei, evitând blocajul schematic în aspecte unilaterale şi deschizând spre concret şi viaţă .

Cu toată recunoaşterea sa internaţională ilustrată prin traduceri, citări, titluri academice, referinţe bibliografice am putea spune că autoritatea sa teologică n-a ajuns la apogeu câtă vreme destule din laturile personalităţii sale creatoare, precum şi parte însemnată din ideaţia sa teologico-filosofică n-au fost plenar cunoscute, necum valorificate de teologii din străinătate, care aşteaptă încă traduceri utile pentru studiile lor. În acest sens, părintele Stăniloae a fost promovat în ţările occidentale de unii teologi din diaspora ortodoxă şi, ca urmare, câteva volume reprezentând culegeri de articole ale unor teologi occidentali au fost publicate cu dedicaţie explicită către părintele Stăniloae.

Pe de altă parte, receptarea teologiei părintelui Dumitru Stăniloae în cadrul teologiei româneşti se anunţă a fi un proces îndelungat şi prolific. Opera sa nu stârneşte doar admiraţia şi interesul teologic al mediilor ortodoxe ci are reverberaţii dintre cele mai consistente şi în rândul teologilor români de alte confesiuni, ca urmare a perspectivei sale universaliste, de depăşire a confesionalismelor triviale prin asumarea unei sobornicităţi deschise şi prin contribuţiile decisive aduse în problematici precum monofizitismul anti-chalcedonian, Filioque sau chestiunea „justificării” la reformaţi. Astfel că bibliografia pe marginea textelor părintelui Stăniloae creşte de la an la an, sporind influenţa gândirii acestuia precum şi notorietatea orientărilor sale.