Viziunea patristică despre Sfintele Taine și șansa împăcării omului cu Dumnezeu

INTRODUCERE

"Sfintele Taine sunt lucrări sfinte, instituite de Dumnezeu întrupat, prin care, în Biserică, într-o formă văzută, se împărtăşeşte primitorului harul divin nevăzut". Mărturisirea Ortodoxă exprimă astfel doctrina despre Sfintele Taine în general: "Taina este o lucrare sfântă, care împărtăşeşte sufletului credincios harul nevăzut al lui Dumnezeu, sub o formă văzută, şi care s-a aşezat de Domnul nostru, prin mijlocirea căreia fiecare credincios primeşte dumnezeiescul har''. Iar Mărturisirea lui Dositei declară: "Tainele constau dintr-un element natural şi dintr-unul supranatural, sunt nu numai semne ale promisiunilor divine, ci şi instrumente care lucrează necesar prin har asupra acelora care se apropie de ele".

Viaţa noastră în Hristos se dobândeşte numai prin Sfintele Taine "care vestesc moartea şi îngroparea Domnului şi cu ajutorul lor ne naştem la viaţă duhovnicească, creştem în ea şi ajungem să ne unim în chip strălucit cu însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Căci prin aceste lucrări sfinte ne mişcăm şi suntem, cum spune Sfântul Pavel".

Se înţelege că harul împărtăşit prin Sfintele Taine este harul mântuitor sau sfinţitor, har care, în mod ordinar, nu se împărtăşeşte decât exclusiv prin Sfintele Taine. Tocmai acesta, adică împărtăşirea harului mântuitor, este rostul esenţial al insiituirii Sfintelor Taine; şi aceasta este şi deosebirea esenţială dintre această, adică, aşează Sfintele Taine într-o categorie cu totul aparte, fiinţial deosebită, în raport cu toate celelalte lucrări sfinte existente în Biserică.

Faptul acesta se înţelege fără greutate, ţinându-se seama că Sfintele Taine aparţin fiinţial Bisericii, întrucât prin ele Iisus Hristos, în Duhul Sfânt, este permanent prezent viu şi activ în Biserica Lui şi în credincioşi; prin ele, Biserica sfinţeşte pe credincioşi şi le susţine şi desăvârşeşte viaţa religioasă şi morală; prin ele, adică, Domnul îşi extinde, în Duhul Sfânt, viaţa Sa în Trupul lui Tainic şi în mădularele acestuia; prin ele, viaţa Bisericii, în Duhul Sfânt, şi a membrilor ei se uneşte cu viaţa Capului ei nevăzut, care, prin Sfintele Taine, îşi asimilează treptat şi actual pe credincioşi, după ce şi i-a încorporat virtual la întrupare. Prin Sfintele Taine, "noi ne facem una cu Cel ce s-a întrupat şi s-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit şi a înviat pentru noi". "Biserica se arată pirin Taine nu ca prin nişte simboale, ci cum se arată inima prin mădulare, rădăcina pomului prin ramuri şi, cum a zis Domnul, ca viţa prin mlădiţe, pentru că aici nu e numai identitate de numiri şi de asemănări, ci identitate de lucru, întrucât Tainele sunt trupul şi sângele Domnului". "Căci Sfintele Taine sunt Trupul şi Sângele Domnului, dar sunt totodată hrana şi băutura cea adevărată a Bisericii lui Hristos, iar prin împărtăşire, nu Biserica le preface pe ele în trup omenesc, ca pe oricare altă hrană, ci Biserica se preface în ele. Dacă ar putea cineva să o cuprindă (pe Biserică) cu privirea, n-ar vedea decât însuşi Trupul Domnului, prin aceea că e unită cu El şi că se împărtăşeşte din Trupul Lui".

CAPITOLUL I

TAINELE DE INIŢIERE ÎN VIZIUNEA SFINŢILOR PĂRINŢI

1. Taina Sfântului Botez la Sfinţii Părinţi

Sfintele Taine ne "aduc aminte de Evanghelia în care stăm" (I Cor. 15, 1). Botezul este Taina cea dintâi a intrării în Biserică.

Botezul este o urmare a credinţei în Hristos, "cei ce nu vor crede se vor osândi", deoarece ei nu vor putea birui cu nimic altceva răul din ei şi rădăcina răului, devenind din răi tot mai răi, străini de viaţa în Hristos, de transfigurare şi de mântuire.

Porunca de a boteza dată de Mântuitorul ucenicilor Săi nu poate fi înţeleasă ca pe un program omenesc pentru creşterea Bisericii, deoarece ea a fost trăită ca o putere şi mângâiere a Duhului Sfânt care îi umplea pe ucenici şi îi mâna la propovăduire ca pe o taină a creşterii Bisericii (Fapte 9, 31). Ucenicii Mântuitorului n-au putut da urmare poruncii de a boteza mai înainte de venirea Duhului Sfânt. Iar de la Cincizecime, Duhul Sfânt era Acela care îi mâna la cei care erau gata să primească prin credinţă botezul, sau îi oprea de a merge acolo unde n-ar fi fost primiţi cu toate că ei spuneau: "Armele noastre nu sunt trupeşti, dar puternice ca să dărâme întărituri" (2 Cor. 10, 4). Adesea ei erau "lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi" (Evrei 11, 37).

"Numai disputele şi controversele doctrinare au făcut să se vorbească despre Taina Botezului uneori într-un limbaj triumfalist şi în categorii juridice ca urmare a unor pretenţii sau drepturi asupra harului".

"Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie fac referiri amănunţite la toate aspectele Tainei Botezului din punct de vedere hristologic, pnevmatologic, ecclesiologic şi antropologic".

Când Mântuitorul spunea: "De nu se va naşte cineva din apă şi din duh nu va intra în împărăţia cerurilor" (Ioan 3, 5), nu era dată şi condiţia esenţială a Botezului şi anume: părtăşia la moartea şi învierea lui Hristos asupra căreia insistă îndeosebi Sfântul Apostol Pavel. Nimeni n-a vorbit mai mult şi mai profund despre Hristos ca măsură de îndreptare prin credinţă, precum şi despre omul străin de Dumnezeu, "omul cel vechi", ca Sf. Pavel.

Deosebirea dintre Hristos şi lume este simbolizată la Sfântul Pavel prin contrastul dintre "azimă" şi "dospire". Hristos este descris ca "azimă şi "miel" pascal cu referire la ascultarea Sa firească de Cuvântul lui Dumnezeu ca fiu. Contrastul dintre Hristos şi lume face ca cel ce este fără de păcat să sufere din cauza celor stăpâniţi de păcat în lume: "El a purtat păcatele noastre în trupul Său şi s-a făcut păcat pentru noi" (II Cor. 5, 21); "El care nu a săvârşit niciun păcat, a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru că noi murind faţa de păcate să vieţuim dreptăţii" (I Petru 2, 22, 24).