Atributul și Propoziția Atributivă Apoziția

INTRODUCERE

„Cunoaşterea cuvintelor conduce la cunoaşterea lucrurilor”

Platon- Aristokeles

Am ales să prezint această parte de propoziţie – atributul – datorită complexităţii şi tehnicilor de realizare a acesteia, modalitatea în care se prezintă în limba română şi diversificarea ei în gramatica limbii române. Ceea ce m-a surprins, nu a fost abundenţa tratatelor în cărţile de specialitate, ci modalitatea în care această categorie a reuşit să atragă atenţie şi să capteze atâtea persoane în „capcana” sa. Ca şi celelalte funcţii sintactice, atributul a reuşit să menţină interesul şi să fie mereu o noutate în ceea ce priveşte complexitatea exprimării şi abundenţa sa în literatura noastră.

Dacă subiectul este cel care suportă acţiunea pe care o realizează predicatul, complementul determină predicatul, atributul determină substantivul care poate fi subiectul sau complementul, pe care îl precizează, îl caracterizează sau îl clasifică ajungând poate să fie centrul unei propoziţii care captează atenţia. O opinie personală legată de această parte de vorbire, oarecum în viziune matematică este că atributul reprezintă un cerc care poate fi de dimensiuni colosale atât timp cât precizează tot ceea ce poate fi interesant şi să prezinte interes pentru ceea ce determină. Dacă ne gândim la o banală discuţie şi o analizăm gramatical (ce părţi de vorbire folosim), vom observa că precizăm şi oferim informaţii care sigur au funcţii de atribut exprimate divers.

În lucrarea mea nu am căutat să găsesc cea mai bună definiţie, cea mai vastă clasificare şi nici cea mai amplă abordare atât în planul propoziţiei cât şi în planul frazei –propoziţia atributivă – ci am încercat să prezint amprenta lăsată de trecerea timpului şi să fac o sinteză a ceea ce gramaticienii au scris de-a lungul vremii în operele lor de specialitate. Am pornit cu o temă în cadrul acestei funcţii şi am abordat-o pornind de la viziunea mai multor autori. Am studiat şi variante mai vechi, dar totodată m-am folosit de cea mai nouă ediţie a Gramaticii Limbii Române, numită Gramatica Academiei, o sursă de informaţii moderne, aprofundate şi precise.

În primul capitol, Grupul nominal, am încercat să definesc într-o modalitate mai sobră ceea ce am analizat în următorul capitol, să mă familiarizez cu termenul de atribut şi prin ce se exprimă, dar totodată să prezint ceea ce înseamnă atributul ca structură morfologică. Folosind termeni „mai greu de mânuit”, termeni mai rigizi, acest capitol prezintă tehnicile de realizare şi grupurile (cu centru substantival sau pronominal) care stau la baza grupului nominal.

În capitolul al II-lea, Atributul, am enumerat ceea ce am considerat a fi nucleu de informaţii pornind de la definiţie, clasificare, exprimare, trăsături şi topică. Am reunit ceea ce gramaticile ne oferă, folosindu-mă de opera literară Ion de Liviu Rebreanu pentru a exemplica ceea ce am precizat ca parte teoretică şi pentru a susţine afirmaţia făcută.

Pornind de la capitolul al II-lea, am plecat în planul frazei la Propoziţia Atributivă unde am precizat o clasificare a acestei propoziţii, modalitatea în care este prezentă în frază, cu ce elemente de relaţie este introdusă, ce termeni regenţii are şi ce fel de punctuaţie beneficiază. La fel ca şi în capitolul al II-lea, am citat din romanul Ion de Liviu Rebreanu.

Folosindu-mă de o operă literară, în următorul capitol, Stilistica atributului, am prezentat diferite valori stilistice pe care atributul le are în acest univers literar. Am încercat să arăt că gramatica interferează cu literatura şi atributul – partea gramaticală, poate avea numeroase funcţii stilistice care sunt abundente, iar folosirea lor este bine conturată în operele literare.

În ultimul capitol dedicat acestei lucrări, Apoziţia, am precizat funcţia ei, fiind mereu abordată ca făcând parte din atribut , chiar câteodată numit şi atribut în nominativ, şi determinarea atributivă.

În final, după ce am parcurs aceste capitole, am încercat să concluzionez ceea ce ne oferă o abundenţă de informaţii legate de această funcţie sintactică cu echivalent în frază şi de ce nu frecvenţa lor în viaţa de zi cu zi în toate operele cât şi tratarea lor în gramatici.