Poetica lui Tudor Arghezi în Flori de mucigai

ARGUMENT

„Toată viaţa am avut idealul să fac o fabrică de jucării, şi, lipsindu-mi instalaţiile, m-am jucat cu ce era mai ieftin şi mai gratuit în lumea civilizată, cu materialul vagabond al cuvintelor date. Am căutat cuvinte care sar şi fraze care umblă de sine stătătoare. M-am apucat să fac resorturi pentru cuvinte ca să poată sări. Câteodată, şi destul de des, am strâmbat resorturile într-adins, ca să le văd cum sar ele strâmbe”. (Tudor Arghezi, Ars poetica).

Arghezi, omul şi opera, se află acum, în mileniul al III-lea, în situaţia unei noi geneze spirituale, câtă vreme procesualitatea intrării operei în conştiinţa celor mai tineri iubitori de cultură continuă şi se realizează prin contact direct, printr-o receptare autentică, neinfluenţată şi nemutilată de straturile groase ale interpretărilor circumstanţiale.

Ori de câte ori contrariile i-au primejduit echilibrul firii, Tudor Arghezi a ştiut să pună între ele, împăcându-le, puntea unui drum în a cărui zarişte i-a plăcut să dispară pentru a se regăsi pe sine în contactul direct cu lumescul. Nimeni astăzi nu îmbină însă într-o sinteză mai desăvârşită inspiraţia largă, profundă, elementară cu nuanţa măruntă şi nestatornică, şi mai ales nimeni nu poate fi mai trivial cu atâta suavitate şi mai elevat cu mijloace aşa de materiale.

Lucrarea cu titlul Poetica lui Tudor Arghezi în volumul “Flori de mucigai”, este alcătuită din 4 capitole: Viaţa şi opera lui Tudor Arghezi, Concepţia lui Tudor Arghezi despre poezie, Expresionismul poetic, Flori de mucigai.

În lucrarea de faţă mi-am propus să demonstrez faptul că orice text îşi construieşte o lume, instituind o serie de relaţii între lumea mimata în text şi limbajul care o modelează emblematic în carte.

Primul capitol, Introducere în opera lui Tudor Arghezi, o călătorie în universul vieţii şi al operei argheziene, prilejuieşte redescoperirea liniilor de forţă ale creaţiei sale, regăsirea scrierilor sale fundamentale. Arghezi este acelaşi în toate compartimentele operei sale, acelaşi geniu, aceeaşi putere, aceeaşi sevă circulă peste tot. Poezia lui Tudor Arghezi închide în sine un îndoit principiu de inconciliere: artistică şi metafizică. Nepotrivirea între artă şi natură ,antagonism între ceea ce ar trebui să fie şi ceea ce este.

În cel de-al doilea capitol intitulat Concepţia lui Tudor Arghezi despre poezie mi-am propus sa pun în evidenţă noutatea absolută a limbajului arghezian ce constă în opoziţia dintre sfere lexicale total deosebite, astfel încât sublimul şi grotescul, seninul şi noroiul îşi găsesc locul deopotrivă în lirica sa. Universul poetic arghezian se concretizează într-o mare varietate de teme, printre care se detaşează poezia programatică, creaţia de meditaţie filosofică, poezia socială, creaţia erotică şi poezia miniaturalului, a „boabei şi a fărâmei”.

Capitolul al treilea, Expresionismul poetic, evidenţiază maniera în care se raportează Tudor Arghezi la expresionişti, insistând asupra influenţei lui Baudelaire asupra poetului.

Cel de-al patrulea capitol, Flori de mucigai, pune în lumină degradarea valorilor consacrate, întoarcerea pe dos a unei relative ,,normalităţi” care circumscriu îmbinarea perfectă dintre ceremonialul putregaiurilor şi buruienilor lingvistice şi estetica suferinţei şi a meschinăriei umane.

Această lucrare am gândit-o ca o pledoarie pentru întoarcerea la Arghezi, la geniul său care poate da un răspuns timpului de azi.

CAPITOLUL I

VIAŢA ŞI OPERA LUI TUDOR ARGHEZI

1.1 Date biografice

Arghezi, Tudor - poet, prozator, publicist, dramaturg, născut la 21 mai 1880, Bucureşti moare la 14 iulie 1967, Bucureşti. Între 1887 şi 1891 urmează şcoala primară Petrache Poenaru. Devine apoi elev al Liceului Sf. Sava. Se întreţine prestând diverse servicii. Debutează în 1896, în Liga Ortodoxă şi la suplimentul literar al acesteia, condus de poetul Macedonski. Are cele mai neaşteptate îndeletniciri: laborant şi apoi chimist la Fabrica de Zahăr Chitila, novice şi diacon la mănăstirea Cernica, traducător din franceză a unui text bisericesc, bibliotecar la o mănăstire din Elveţia, cursant al unei şcoli de ceasornicari la Geneva. Reîntors în 1910, lucrează la publicaţia comercială Figuri Contemporane din România şi la ziarul Viitorul. Publică versuri şi publicistică la Rampa şi Flaca. Între 1913 şi 1914 este directorul cotidianului Seara, iar apoi al revistei Cronica. Rămâne în Bucureşti în pe timpul ocupaţiei germane şi publică Bukarester Tageblatt.

Acuzat de colaboraţionism, este închis pentru aproape doi ani. În 1922 este director la Cugetul românesc, iar în 1923 la ziarul Naţiunea. Debutează editorial cu volumul de versuri Cuvinte potrivite, la 47 de ani. Prima serie a Biletelor de papagal apare în cursul anului 1929. La acest cotidian de format mic publică importante personalităţi ale vremii. În anul următor apare seria a doua a Biletelor de papagal. Tudor Arghezi colaborează intens la diferite publicaţii. În 1943 semnează o rubrică la Informaţia Zilei. Publică şi articole polemice pe teme politice. Celebrul pamflet Baroane apare la 30 septembrie. 1943. Ca urmare, Tudor Arghezi, este internat în lagărul de la Târgu Jiu. În 1946 Premiul Naţional pentru Literatură, iar în 1948 este supus unui regim de izolare artistică şi cetăţenească. Continuă să publice până în preajma morţii. Funeraliile fastuoase consfinţesc statutul de mare poet se explică în primul rând, prin unitatea viziunii. Poezia lui Tudor Arghezi este dominată de Pendularea inedită între umilinţacreştină şi revolta apostată. De aici, persistenţa unor sentimente contradictorii, experienţa teologică fiind hibridată de cea profană. Rezultatul au fost poezii de o vibraţie specifică, ciclul etalon fiind cel al Psalmilor. Trăirea religioasă contrariată a fost punctul de plecare al unor realizări antologice. Pe drept cuvânt, criticii au vorbit despre o sfâşiere interioară tipic Tudor Arghezi, generatoare de lirism inedit. Revolta în faţa unei divinităţi care persistă în tăcere şi inaccesibilitate, dorinţa doar aparent naivă de a obţine dovezi palpabile, ezitarea în faţa adoptării unei poziţii definitive-iată tot atâtea surse de lirism. Dilema umană în faţa divinităţii se păstrează in chip insuportabil, generând o angajare existenţială paroxistică. Detaşându-se de postura poetului religios, dar şi de retorica stearpă a blasfematorului lipsit de har, Tudor Arghezi reuşeşte o sinteză imposibilă. Cea dintre sentimentul religios şi pornirea irepresibilă spre blasfemie. Din constelaţia tipic argheziană fac parte şi poemele unde este celebrată puterea creatoare a omului. În anumite texte, munca pare a fi eventuala soluţie la pendularea nesfârşită între credinţă religioasă şi blasfemie luciferică. O resursă umanizatoare este lirica universului infantil şi al micilor vietăţi.