Principiul Canonic

„Deţinem canonul pentru că suntem muritori şi, de asemenea, uşor în întârziere.”

„Departe de a fi slujitorul clasei sociale dominante, canonul este mesagerul morţii. Pentru a-l «deschide», trebuie să-l convingi pe cititor că s-a mai făcut lumină într-o zonă a tărâmului de dincolo.”

„Tradiţia nu este un simplu transfer sau un proces de transmitere benignă, ea este şi un conflict între vechile genii şi aspiraţiile prezente, al cărui scop este supravieţuirea literară sau includerea în canon.”

Harold BLOOM

CUPRINS

A R G U M E N T

Canonul reprezintă problema centrală a oricărui discurs cultural, fiindcă limitelor largi şi principiului cvasi-prezent ale unui canon nu li se poate sustrage nici un fapt de cultură sau de civilizaţie. A ocoli problema canonică, după cum se obişnuieşte, este un gest de ignoranţă, care are, cel mai adesea, drept efect destabilizarea unui câmp cultural şi invadarea lui de principii, elemente sau discursuri ce-i sunt străine. De aceea consider esenţială o dezbatere despre canon, despre conceptul canonic şi despre principiul (canonic regăsibil la toate nivelele şi în toate epocile culturale), ca şi despre strategiile, formele şi modelele sistemului canonic.

După ce, pentru mai bine de două secole, în teologie studiul canonului a suportat rigorile filologismului şi ale istorismului, în ultimele decenii are loc o relansare a dezbaterii despre canon, care a fost importată şi în câmpul cultural. Relaţionat unei Tradiţii, respectiv memoriei care o susţine şi o formează (dacă nu, mai exact spus, formatează), canonul a devenit problema centrală a unor preocupări, care, însă, au fost prea puţin focalizate asupra definirii şi înţelegerii mecanismului său sistemic, dar mai ales asupra unor manifestări particulare sau a unor erori şi abuzuri canonice (condamnate de Harold Bloom, în lupta cu Şcoala Resentimentului, încă din urmă cu 15 ani).

Pentru Harold Bloom, canonul occidental reprezintă corpusul fundamental al unei civilizaţii şi culturi distincte (canon „universal, nu doar occidental sau oriental şi din ce în ce mai puţin eurocentric”), constituind memoria selectivă a valorii estetice (respectiv, literare). Considerăm limitată o astfel de perspectivă, ea denotând o acută lipsă de reflecţie critică asupra conceptului canonic. Lucrarea de faţă îşi propune, în urma criticii unui model canonic (acela al lui Harold Bloom), tocmai această definire, înafara căreia problema canonică devine din ce în ce mai vagă şi, eventual, mai vulnerabilă. Criticul american de la Yale a preferat o abordare topografică şi particulară a problemei canonice; trebuie însă să fim conştienţi de faptul că, înaintea unei dezbateri locale pe teme canonice, e esenţială (fiindcă e normatoare) o dezbatere teoretică – nu exclusiv polemică în raport cu erorile şi abuzurile canonice, ci înainte de toate – fundamentală şi definitorie pentru ceea ce este şi ceea ce trebuie înţeles prin canon.

Yves Congar, unul dintre teoreticienii canonului (în ramura sa teologică), observa formarea a două filosofii canonice distincte, odată cu polarizarea imperială a creştinătăţii (Occident / Orient). Activ, pedagogic, moral şi social, canonul occidental urmează o logică aristotelică a eficienţei; contemplativ, dogmatic şi oficiant, canonul oriental e fidel unei logici platoniciene a epifaniei. Opţiunea mea este, deci, în compensaţia involuntarei şi, probabil, inconştientei opţiuni a lui Bloom, pentru o înţelegere contemplativă (a se citi reflexivă) a canonului, pentru o izolare metodică (iniţială) a problemei canonice de circumstanţialitatea manifestărilor istorice ale canonului, precum şi pentru un discurs normator, sistematizator, prin urmare – în mod cert – teoretic, al problemei canonice.

Pornind de la aceste premise, consider că obligaţia oricărei dezbateri despre canon e aceea de a urmări modéle canonice deja explicitate (realizând o analiză critică a lor), de a propune un propriu model teoretic de sistematizare a canonului (şi, deci, de definire a lui), ca şi de a particulariza, în numele unui studiu de caz, aceste conceptualizări, la nivelul unui anumit spaţiu cultural, în interiorul căruia pot fi urmărite ipostazierile proteice ale principiului canonic, ca şi tensiunile, tulburările, respectiv restructurările pe care acesta le operează. Aceasta este şi rezumarea demersului meu analitic şi teoretic din prezenta lucrare, care constituie o introducere personală într-un proiect amplu (ce va fi dezvoltat în urma dobândirii unor competenţe de performanţă în istoria şi teoria artei), ca istorie şi sistematică ale canonului.

1. HAROLD BLOOM – CRITIC ELEGIAC

Nu avem înainte, cu titlul Canonul Occidental, un studiu teoretic propriu-zis. Putem vorbi mai degrabă de un eseu literar incisiv, programatică elegie agonală pentru canon, prelungă schiţă a unei critici aplicate studiilor culturale interdisciplinare. Succesul de care s-au bucurat cartea şi autorul contrazice, întrucâtva, exigenţa valorică însăşi pe care Bloom o consideră etalon universal al canonicităţii, pentru că valoarea în sine a eseului nu trece dincolo de spaţiul aserţiunilor şi al tezei principale: necesitatea şi natura canonului. De aceea consider paradoxal succesul lui Bloom şi al scrierii sale, fără însă a întârzia să adaug că e, în realitate, un fericit succes paradoxal: dacă nici o carte despre canon, ca aceasta, nu reuşea să se impună, e foarte posibil ca lupta cu Şcoala Resentimentului să fi continuat în secolul XXI şi să se fi dovedit mult mai periculoasă decât o vedem azi.

Harold Bloom se declară în două rânduri, fără ironică modestie, drept „critic literar elegiac” . Suntem pe deplin de acord cu formula pe care a găsit-o spre autodefinire. Aceasta, mai ales având în vedere modalitatea sa de abordare critică, tehnicile şi practica lecturii, argumentaţia limitată la etapa aserţiunii, retorica afectivă şi neechilibrată, irelevanţa unor probleme larg discutate, echivocul şi relativitatea exprimării şi ale unora dintre conceptele menite a explica mecanismele canonizării. Critic al superlativelor, Bloom se decredibilizează prin uşurinţa cu care afirmă categoric supremaţia unor opere sau a unor studii; în medie, există un superlativ la 5 pagini, ceea ce-l pune pe autor în situaţia nefericită de-a se contrazice cu o seninătate superbă. Vom consacra acestor inconsecvenţe un spaţiu mai larg în cele ce urmează. Acum ne limităm la a observa că, dacă teoria despre canon este suficient de coerentă, deşi nu completă sau sistematică, conceptele aplicate în studierea fiecărui autor în parte sunt vagi şi fără nici un reper de cuantificare: faimă, reputaţie sau capodoperă îl scot pe Bloom tocmai pe terenul de care voia să salveze esteticul (şi anume, socialul), fiind, prin relativitatea lor, rezultatele subiectivităţii pe care şi-o asuma, cu mare titlu de glorie, în introducerea eseului. El susţine individualitatea lecturii, având nevoie de o libertate totală: fără restrângerile culturale (instituţionale şi instituţionalizante) poate impune, flexibil şi personal (tocmai pentru că, prin numele incluse, e considerat obiectiv) un canon. Intuiţia lui Bloom în ce priveşte epoca haotică (răspunzătoare de tentativele deschiderii canonului) e conştiinţa negării nu a numelor şi operelor din canon, ci a canonului însuşi; fie că e văzut ca index, fie că e văzut ca produs ierarhizat valoric prin selecţie temporală (care inevitabil ia în calcul receptarea şi istoria sa), canonul lui Bloom are meritul de-a se dovedi necesar sau (dacă termenul implică un grad de autoritate, atunci) inevitabil. Iată de ce subiectivitatea şi particularitatea lecturii fac posibil canonul (fiind instrumente esenţiale pentru autor, dar, cum am arătat, capcane care-i vor relativiza nepermis discursul).