Abordări terapeutice la copii cu deficiențe de vedere

Terapia ocupațională semnifică un domeniu vast, iar definirea acesteia este foarte difícil de cuprins în câteva rânduri. Acest domeniu folosește o abordare centrată pe cliente și un mediu de acțivități care facilitează performanța ocupațională, promovând starea de bine a individului și relațiile cu mediul înconjurător, în scopul ameliorării calității vieții.

Cadrul de aplicabilitate a acestei abordări terapeutice este unul larg, iar lucrarea de față își propune realizarea unui studiu în domeniul întervenției terapeutice la copii cu nevoi speciale, mai exact cei cu deficiență senzorială de vedere.

Cercetarea a fost realizată cu ajutorul studiilor de caz și dorește să pună în evidență modalitatea terapeutică de intervenție ocupațioanală destinată copilului cu dizabilități, precum și rezultatele obținute, pentru a arăta faptul că această abordare terapeutică este benefică și contribuie cu succes la remedierea anumitor disfuncții.

Lucrarea de față cuprinde trei capitole. Primele două capitole conține partea teoretică a lucrării, mai exact date amănunțite despre deficiențele de vedere, cerințele speciale, particularități ale copilului cu deficiență de vedere și terapia ocupațională. Cel de-al doilea capitol conține metodologia cercetării, cinci studii de caz urmate de planurile de intervenție personalizate și concluziile generale.

Concluzionând putem afirma că scopul terapiei ocupaționale cu privire la copilul cu nevoi speciale este acela de a-l ajuta, sprijini să se adapteze mediului din care face parte, de a crea o atmosfera propice dezvoltării capacităților funcționale și de a face o activitate să fie controlată de copil în limitele permise de deficiența sa.

Capitolul 1. DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA DEFICIENŢELOR DE VEDERE

1.1Definiţii şi terminologie

Vederea reprezintă pentru fiinţa umană una din funcţiile complexe, structurate în filogeneză şi ontogeneză. Pierderea acestei funcţii, fie de la naştere sau în urma unui accident reprezintă o deficienţă gravă. Analizatorul vizual este organul cel mai important atunci când vorbim de percepţii. După cum bine ştim 80% din informaţie este luată din mediul înconjurător cu ajutorul acestui simţ principal, cel vizual. Ochiul semnifică ”poarta de intrare” a omului în propriul său univers, iar datorită acestuia informaţiile sunt percepute mult mai uşor şi rapid. El este calea de mijloc prin care fiinţa umană comunică cu mediul de viaţă, însă persoanele care nu dispun de calitatea acestui analizator, tind să trăiască într-o lume imaginară, într-un univers care încearcă să dea sensul cât mai apropiat de cel de realitate tuturor noţiunilor (Frumos, 2009). Lumea persoanelor cu deficienţe de vedere este o lume a sunetelor, a percepţiilor tactile prin care subiectul preia informaţia utilă vieţii sale, informaţie pe care o asociază încercând să îi redea un sens real.

Deficienţa reprezintă ”pierderea sau alterarea unei structuri sau a unei funcţii (leziune anatomică, tulburarea psihologică), rezultând în urma unei maladii, accident sau perturbare în evoluţia normală (bătrâneţea), dar şi ca urmare a unor carenţe psiho-afective (pierderea părinţilor sau neglijenţa pedagogică)” ( (Rusu, Hâncu, Carantină, Leca, & Teodoru, 1997, p. 29). Trebuie însă să nu confundăm niciodată termenul deficienţă cu cel de handicap. Acesta din urmă după considerentele unor autori se pare că originea sa este compusă din trei unităţi semantice diferite: ”hand”, ”in” şi ”cap”. Hand în limba engleză traducându-se ”mână”, in este echivalent pentru ”în” şi cap însemnând ”caschetă” sau ”căciulă”. Însă astăzi acest concept semnifică ”dezavantajul social, rezultat în urma unei deficienţe sau incapacităţi şi care limitează sau împiedică împlinirea de către individ a unui rol aşteptat de mediu” (Rusu, Hâncu, Carantină, Leca, & Teodoru, 1997, p. 29). Handicapul se consideră a fi o funcţie a raporturilor personale deficite cu mediul lor de viaţă. El ia naştere atunci când subiecţilor le stau în cale obstacole materiale, culturale, sociale, ce îi împiedică să acceadă la diversele sisteme ale societăţii, care sunt puse la dispoziţia celorlalţi cetăţeni. Handicapul este rezultatul lipsirii, pierderii sau limitării unor posibilităţi de participare în mod egal cu alţi indivizi la viaţa comunităţii, la sarcinile societăţii. O pierdere severă sau completă a pierderii de vedere, va provoca inevitabil întârzieri sau dificultăți în îndeplinirea etapelor de dezvoltare, acestea incluzând, comunicarea și limbajul, interacțiunea socială, abilitățile de viață independentă, joacă și învățare. ”Deficienţa de vedere este o deficienţă de tip senzorial şi constă în diminuarea în grade diferite (până la pierderea totală) a acuităţii vizuale. Handicap vizual înseamnă, aşadar, scăderea acuităţii vizuale la unul sau la ambii ochi (binocular), care are loc din perioada vieţii intrauterine până la moarte” (Avrămescu, 2006, p. 48).

Deficienţele senzoriale sunt determinate de unele disfuncţii sau tulburări la nivelul principalilor analizatori, vizual şi auditiv, cu implicaţii majore asupra desfăşurării normale a vieţii de relaţie cu factorii de mediu, dar şi a proceselor psihice ale persoanei, având o rezonanţă puternică în conduita şi modul de existenţă al acesteia. Datorită particularităţilor celor doi analizatori, precum şi rolul lor în procesele psihice, este nevoie de o abordare diferenţiată a tulburărilor care pot interveni la nivelul lor. Astfel au apărut surdologia şi tiflologia, două discipline psihopedagogice responsabile de studierea, descrierea şi cunoaşterea deficienţelor de auz şi de văz. Deficienţele de vedere reprezintă ramura deficienţelor senzoriale, ele fiind studiate de tiflologie, disciplina cu caracter interdisciplinar alcătuită din două componente: tiflopsihologia şi tiflopedagogia. Denumirea acestui concept provine din limba greacă, de la cuvântul ’’typhios’’ care înseamnă orb. Tiflopsihologia ca ramură a acestei discipline ”se ocupă cu studiul particularităţilor şi legităţilor specifice dezvoltării psihice a persoanelor cu deficienţe de vedere, precum şi cu aspectele psihologice ale procesului de compensare şi educare a acestora” (Gherguţ, 2013, p. 189). Cea de-a doua componentă, tiflopedagogia ”urmăreşte problematica specifică a educării şi instruirii persoanelor cu deficienţe de vedere, metodele şi mijloacele specifice de transmitere a informaţiilor precum şi adaptarea permanentă a conţinutului diferitelor discipline la specificul activităţii cu aceste categorii de persoane” (Gherguţ, 2013, p. 189). Fiind o disciplină psihopedagogică, are fixate două grupe de obiective pe care le atinge: obiectivele recuperatorii şi compesatorii reprezintă prima grupă şi obiectivele educaţionale cea de-a doua grupa. În prima grupa intră ocrotirea vederii restante, prevenirea, remedierea şi înlăturarea unor posibile tulburări în planul dezvoltării psihometrice, utilizarea la maximum a celorlalte simţuri pentru a completa sau înlocui vederea, corectarea reprezentărilor vizuale, îmbogăţirea reprezentărilor vizuale prin noi experienţe. La cea de-a doua categorie intră orientarea şcolară şi profesională a deficitului, accesul la gradele şi formele de învăţământ, pregătirea atât ştiinţifică, cât şi cea tehnică şi culturală, dar şi operaţionalizarea informaţiilor educaţionale prin metode şi mijloace accesibile. ”Capacitatea vizuală depinde de mai multe variabile și include aspecte, cum ar fi acuitatea vizuală și câmpul vizual” (Garaigordobil & Bernarás, 2009, p. 149).

”Termenul deficienţă reunifică absenţa, pierderea sau alterarea unei structuri ori a unei funcţii (anatomică, fiziologică sau psihologică) a persoanei” (Moldovan & Bălaş, 2006, p. 13). De asemenea, principalele cauze ale deficiențelor pot fi atât condiţia negativă a mediului în care trăieşte persoana, cât și rezultatul a unor maladii/boli grave sau accidente. Conceptul de deficienţă vine în strânsă legătură cu termeni specifici literaturii de specialitate, precum cel de handicap, reabilitare şi incapacitate. Cel dintâi este reprezentat ca un dezavantaj pentru fiinţa umană, ce are în vedere pierderea şi limitarea unor şanse de a lua parte la viaţa socială, aflându-se la acelaşi nivel cu ceilalţi oameni. Această noţiune face legătura între persoana cu deficienţe şi societate sau mediul de viaţă. ”Incapacitatea desemnează un număr de limitări funcţionale cauzate de deficienţe fizice, intelectuale, senzoriale, de condiţii de sănătate ori de mediu. Limitările pot fi parţiale sau totale şi nu permit ca o activitate să fie îndeplinită în limitele considerate normale pentru o fiinţă umană” (Moldovan & Bălaş, 2006, p. 14). Cât despre reabilitare, aceasta face referire la procesul destinat de a da posibilitatea persoanelor cu diferite deficienţe să ajungă la niveluri funcţionale fizice, sociale, psihice corespunzătoare, ”furnizându-le acestora instrumente cu ajutorul cărora îşi pot schimba viaţa în direcţia obţinerii unui grad mai mare de independenţă în societate” (Moldovan & Bălaş, 2006, p. 14).