Abuzul și Consecințele Acestuia Asupra Copilului

INTRODUCERE

Situaţiile de abuz asupra copilului (fizic, sexual, emoţional) au fost aduse în atenţia publicului românesc pentru prima dată de către mass-media, care de obicei prezintă cazuri şocante şi inumane, dar realitatea statistică este cu mult mai mare. Odată cu informarea publică pe această temă şi cu dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială la nivel local se aşteaptă o creştere a cazurilor înregistrate.

Interesul faţă de problema etică, socială şi emoţională a violenţei îndreptată împotriva copilului a evoluat în relaţie cu imaginea, locul şi valoarea lui în societate. Câtă vreme el era privit ca fiind rău de la naştere, negarea suferinţei lui era un fapt omniprezent. Puterea adultului de a educa şi de a socializa trebuia să-l modeleze şi să-l ducă pe calea cea bună. Copilul era tratat cu violenţă spre binele lui şi al umanităţii.

Abuzurile sexuale sunt regăsite cu regularitate în presa cotidiană. Fiecare eveniment semnalat este emoţionant şi în acelaşi timp oribil prin asumarea puterii adultului asupra copilului. Situaţia în ţările în curs de dezvoltare este adesea mai gravă: copiii lucrează pentru noi, suntem interesaţi de organele lor.

Adultul abuziv perverteşte legătura de respect şi încredere care ar trebui să îl unească cu copilul. O denaturează de la funcţia ei naturală care este eliberarea şi autonomizarea copilului de adult. Părintele abuzator şi obsesiv se cantonează în credinţa că fără el copilul nu poate să facă nimic.

Familia şi societatea ar trebui să reprezinte “sanctuare” sau “creuzete” în care copilul creşte, se dezvoltă, se instruieşte şi se educă pentru a se forma ca om şi a reuşi pe deplin în viaţă.

Întregul proces de dezvoltare psihică a copilului depinde de doi factori esenţiali – zestrea biologică cu care a venit pe lume şi mediul în care creşte şi se dezvoltă – care se influenţează reciproc.

Copilăria, ca primă etapă a vieţii omului este de maximă importanţă pentru întreaga lui dezvoltare ulterioară. În copilărie se formează toate conduitele importante adaptive, se pun bazele personalităţii, se constituie structurile mai importante, energetice, intelectuale, creative, inclusiv sociabilitatea, o serie de aptitudini, caracteristicile componentelor de bază – reacţiile afective – voliţionale, multilateralitatea aspiraţiilor.

Datorită importanţei incontestabile a familiei pentru calitatea vieţii copilului, bunăstarea lui va depinde de bunăstarea familiei sale.

Copiii sunt o categorie socială care, în ciuda aparenţelor, nu au timp să aştepte: dacă sunt lăsaţi să crească fără ajutorul de care au nevoie, personalitatea viitorului adult are cu siguranţă de suferit. Copilul care a fost victima relelor tratamente ar putea reproduce violenţa sau ar putea deveni toată viaţa lui o povară pentru societatea care nu a ştiut să-l educe bine.

Suferinţa din copilărie poate fi prelucrată pe plan intelectual sau poate fi integrată emoţional în ansamblul experienţelor personalităţii, dar nu se poate şterge. Să laşi un copil singur cu suferinţa lui, nu este doar riscant, pentru comunitate el va trăi în continuare, dar este inacceptabil din punct de vedere al drepturilor fundamentale, este inuman.

Copilul trebuie respectat ca o persoană distinctă. Dreptul lui la o viaţă particulară, la intimitate şi la o dezvoltare normală trebuie apărat. Trebuie creată şi asigurată o lume în care dreptul copilului la protecţie, libertate, să fie recunoscut, iar abuzul sau exploatarea să nu-i pună în pericol nici existenţa, nici dezvoltarea lui.

Din antichitate şi până în sec. XX, nici o societate nu a recunoscut personalitatea proprie a copiilor, ci doar forţa de muncă utilizată adesea de la vârste foarte fragede şi în condiţii deosebit de vitrege. Fără a beneficia de o protecţie specială, minorii au fost victime ale războiului, ciumei, pierderii precoce a părinţilor, convulsiilor sociale.

Preocuparea societăţii pentru copil – din punct de vedere umanitar şi legal – precum şi necesitatea protejării sale atunci când provine dintr-un mediu familial neprielnic, uneori periculos, sunt relativ recente. În momentul de faţă, toate societăţile civilizate acceptă ideea conform căreia copilul nu aparţine nici părinţilor săi, nici statului, ci aparţine sieşi, sub protecţia părinţilor săi.

Abuzul săvârşit asupra minorului este conceptualizat la trei nivele de manifestare: societal, instituţional şi familial.

Abuzul familial, tema predilectă a prezentei lucrări, este comis de către părinţi sau de către acele persoane în a căror îngrijire se află minorul.

În cunoaşterea realităţii cu privire la abuz trebuie să avem în vedere: situaţia copiilor în fiecare ţară, modelul cultural şi factorii sociali, precum şi indicatorii de sănătate ai populaţiei infantile. În acest context mortalitatea şi morbiditatea, adresabilitatea la reţeaua sanitară şi educaţională, prosperitatea şi distribuţia venitului sunt indici preliminari ai diferitelor nivele de risc.