Reconversia profesională a persoanelor fără adăpost

I. Introducere

1.1. Motivația alegerii temei

Prin prezenta lucrare, al cărei nume este ”Reconversia profesională sau angajarea, respectiv integrarea pe piața muncii a persoanelor fără adăpost”, îmi doresc să prezint problemele cu care se întâlnesc persoanele adulte fără adăpost, în procesul de asistare socială.

Îmi doresc să tratez această problemă spinoasă și să descoperim cum putem înțelege mai bine acest fenomen și cum putem ajuta noi toți ca și societate, la reintegrarea persoanelor fără adăpost, prin recalificări (reconversie profesională) întrucât știm cu toții că nu există soluții miraculoase (nu se poate rezolva această problemă peste noapte) și nu se soluționează de la sine. Reconversia profesională a forței de muncă nu poate fi privită numai ca un mijloc de a scăpa de amenințarea șomajului, ci așa cum se procedează în țările dezvoltate, ar trebui să reprezinte un mijloc de a obține o calificare mai înaltă, un loc de muncă mai bun și toate avantajele care decurg din aceasta.

Formarea sau pregătirea profesională (reformarea profesională) urmărește modelarea personalității în scopul creării deprinderilor caracteristice și modului de conduită necesare exercitării unei activități profesionale. Este o necesitate obiectivă impusă de diversitatea și complexitatea activităților productive și presupune, pe lângă consolidarea de cunoștințe, deprinderi și informații cu caracter profesional și structurarea caracteristicilor de personalitate absolut necesare pentru a asigura succesul într-un anumit domeniu de activitate. Durata și conținutul formării profesionale variază în funcție de complexitatea profesiei avută în vedere (Rotaru și Prodan, 1994).

Cu toate valențele sale, formarea profesională, nu poate singură să dea răspuns și să soluționeze pachetul de probleme cu care economiile și societățile contemporane se confruntă. Este numai una dintre axele principale de referință în jurul căreia se pot construi politici coerente de creștere și dezvoltare, pot fi depășite unele dintre constrângerile mediului social-economic, articulate și valorizate dimensiunile economice și cele sociale, cele naționale, regionale și comunitare (Alecu, Formarea profesională în unele țări ale Uniunii Europene, 2019). Pe acest fond general, subliniem că nu pot fi transplantate necondiționat modele și sisteme de formare, de educație de la scara UE la țară, dar ele sunt benefice pentru țările asociate, printre care se află și România. (Alecu, Formarea profesională în unele țări ale Uniunii Europene,2019).

1.2. Importanța fenomenului studiat

Om al străzii reprezintă denumirea uzuală pentru: „Persoane adulte fără adăpost” (PAFA) care alcătuiesc o categorie de persoane defavorizate, excluse de la serviciile publice sociale și medicale (ajutor social, cantină socială, sistemul asigurărilor de sănătate).

În România, Direcția Generală de Evidență a Populației definește prin mențiunile „lipsă act spațiu” și „lipsă spațiu”, situația când: persoana nu poate face dovada spațiului de locuit asigurat ori, în ultimă instanță, nici nu are efectiv unde să locuiască, iar dacă totuși stă undeva nu are acceptul găzduitorului pentru întocmirea formelor legale. (Badea, Evaluarea și asistarea psihologică a Persoanelor adulte fără adăpost, 2019)

Conform Asociației Medecins Sans Frontiere putem enunța o definiție mai complexă: „PAFA este persoana care nu are efectiv unde să locuiască (locuință proprie sau cu chirie de stat), iar dacă totuși stă undeva nu are acceptul găzduitorului pentru întocmirea formelor legale. Acesta se află într-o situație de criză la nivel psihic, de sănătate fizică, social și juridic, situație determinată de absența unui adăpost sau de imposibilitatea de a-și permite unul. Starea de criză este înțeleasă ca fiind incapacitatea de a-și mobiliza resursele interne (pentru a putea obține un act de identitate, un loc de muncă, pentru a se reintegra în familie) și excluderea de la resurse externe (servicii publice medico-sociale) (Badea, Evaluarea și asistarea psihologică a Persoanelor adulte fără adăpost, 2019)

Se estimează că în România există peste 15.000 de persoane adulte fără adăpost din care mai mult de 5.000 trăiesc în București (Gala societății civile și Studiu privind problemele de sănătate mintală ale oamenilor străzii, în Revista online a Colegiului Medicilor din România, 2009). Accesul acestora la servicii de asistență socială și medicală este foarte dificil, peste 60% dintre ele nu au acte de identitate și sunt atât de desocializate încât și-au pierdut capacitatea de a se adresa instituțiilor și organizațiilor pentru ajutor (Gala societății civile și Studiu privind problemele de sănătate mintală ale oamenilor străzii, în Revista online a Colegiului Medicilor din România, 2009). Marea majoritate a persoanelor adulte fără adăpost nu au asigurare medicală, nu știu sau nu sunt capabile să se adreseze instituțiilor specializate pentru ajutor nici chiar în situațiile de urgență (Gala societății civile și Studiu privind problemele de sănătate mintală ale oamenilor străzii, în Revista online a Colegiului Medicilor din România, 2009). Peste 25% dintre persoanele adulte fără adăpost au probleme psihiatrice care pot fi diagnosticate prin observare directă, iar 40% au dezvoltat afecțiuni similare psihozelor (Gala societății civile și Studiu privind problemele de sănătate mintală ale oamenilor străzii, în Revista online a Colegiului Medicilor din România, 2009).. Circa 56% din oamenii care ajung în stradă din cauza problemelor psihice consumă alcool și suferă de boli precum schizofrenie, tulburări de personalitate cu diferite grade de retard. (Studiu privind problemele de sănătate mintală ale oamenilor străzii, în Revista online a Colegiului Medicilor din România, 2009).