Sănătate versus educație

Introducere

Sănătatea o moştenim ca pe un dar de preţ de la părinţii noştrii, dar o şi construim zi de zi, toată viaţa. O construim dacă, din tot ceea ce ne influienţează viaţa, alegem ceea ce este bun, adoptând un stil de viaţă sănătos. O putem deprecia sau chiar pierde dacă, din ignoranţă şi sub presiunea anturajului, adoptăm un stil de viaţă nesănătos.

Educaţia pentru sănătate începe în familie, cu deprinderea celor dintâi reguli de igienă individuală, continuă în şcoală, prin informarea şi transmiterea experienţei umane şi apoi, întreaga viaţă, prin învăţarea socială şi autoeducaţie.

Familia şi şcoala, prin intermediul profesorilor, rămân promotorii valorilor şi în planul educaţiei pentru sănătate. Familia trasează marile coordonate ale comportamentului sănătos (sau nesănătos) prin exemplul cotidian (Barna A. şi colab., 1998).

Cât de sănătoase sunt obiceiurile alimentare ale elevilor? Este o întrebare la care nu se poate răspunde uşor, pentru că există foarte multe variante atunci când vorbim despre alimente. Este o realitate că a mânca este necesar. Această activitate mai serveşte de asemenea, ca mijloc de exprimare a emoţiilor. Mâncăm din mai multe motive: pentru a ne satisface foamea, pentru a atinge o stare de tihnă, bucurie sau fericire; din deznădejde; din motive de frustrare.

Fiecare dintre noi are anumite obiceiuri alimentare care au fost dezvoltate din copilărie. De-a lungul anilor, aceste obiceiuri este probabil să se fi schimbat într-o anumită măsură. Elevii trebuie să înveţe elementele de bază ale alimentaţiei, dar este, de asemenea important ca ei să înţeleagă factorii care le influenţează deciziile în privinţa alimentaţiei.

Mass-media are adesea o influenţă nedorită asupra atitudinilor elevilor, impune gusturi, direcţionează comportamente. Adesea elevii nu recunosc că tot ceea ce fac sau nu fac în privinţa alimentaţiei, înseamnă a lua o decizie.

În ultima perioadă s-a constatat o creştere a numărului afecţiunilor legate de alimentaţie. În România conform datelor oferite de Institutul Naţional de Statistică şi Documentare Medicală, principalele cauze de deces sunt reprezentate de boli ale aparatului cardiovascular, (733,06 decese/100.000 locuitori), tumori (186,86 decese/100.000 locuitori), boli ale sistemului digestiv (69,25 decese/100.000 locuitori) date valabile din 2004, sem. I.

Dacă elevii vor înţelege relaţia dintre alimentaţie şi sănătate, ei vor fi capabili să ia decizii care le vor afecta în bine sănătatea.

Educaţia pentru o alimentaţie sănătoasă şi igienică este poate componentă a educaţiei pentru sănătate şi este un proces complex de lungă durată care ar trebui început în familie şi continuat la toate nivelurile de şcolarizare prin transmiterea către elevi a unor informaţii corecte din punct de vedere ştiinţific şi mai ales prin crearea unor comportamente individuale sănătoase a unor atitudini ce corespund idealului educaţiei.

CAPITOLUL I

CULTURA SĂNĂTĂȚII

Cultura generală, inclusiv cultura sănătăţii, se formează prin instrucţia generală a populaţiei în setul continuu al generaţiilor. Această secvenţă a culturii generale, ce poartă titulatura specifică „de sănătate”, mai este considerată şi azi ca fiind o activitate de bază şi obligatorie a serviciilor de sănătate, în loc să fie apreciată ca o noţiune de „pregătire continuă”, de „educaţie premanentă”, de „perfecţionare” pe un fond pregătit general în sistemul instrucţiei publice a populaţiei.

Veriga principală pe care ar trebui să acţioneze serviciile de sănătate şi cele educaţionale pentru a avea rezultate bune, pe termen scurt şi lung, privind îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, este educaţia pentru sănătate .

Ca sistem care include conştiinţa stării de sănătate, procesul de predare/învăţare şi participarea, educaţia pentru sănătate are ca scop creşterea nivelului de cunoştinţe medicale ale populaţiei în domeniul sanogenezei, protecţiei mediului şi prevenirii bolilor; formarea şi dezvoltarea unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea precum şi crearea unei poziţii active faţă de sănătatea individuală şi de problemele sănătăţii publice, în sensul atragerii şi capacitării maselor la participarea activă în vederea realizării şi consolidării sănătăţii.

Medicul este un educator de specialitate şi este normal să fie utilzat pentru cunoştinţele specifice în sistemul instrucţiei generale a populaţiei (la nivelul unei demnităţi financiare echitabile pentru acţiunea de educator în cadrul elementelor Educaţiei Naţionale), educaţia pentru sănătate făcând parte din obligaţiile instrucţiei naţionale.

După Ch. Gernez-Rieux şi M. Gervois, educaţia pentru sănătate îndeplineşte trei roluri, în funcţie de scopul urmărit :

• preventiv - temele de educaţie conţinând elemente de instrucţie a populaţiei pentru prevenirea îmbolnăvirilor;

• constructiv – de realizare a adeziunii opiniei publice în favoarea sănătăţii;

• curativ – pentru educarea şi convingerea pacienţilor de a urma prescripţiile medicale.

Putem considera educaţia pentru sănătate ca fiind o componentă a instrucţiei generale, o ramură a culturii umane, una din bazele sănătăţii, cu rol în influenţarea modului de viaţă modern spre conţinut favorabil sănătăţii, în realizarea de generaţii care să aibă un comportament sanogen şi în formarea voinţei politice pentru acordarea de către forurile decidente a adevăratului rol ce se cuvine sănătăţii.