Sinuciderea - adâncire în moarte - o viziune a spiritualității ortodoxe

INTRODUCERE

Nici un domeniu al activităţilor omeneşti nu mai este străin pentru cercetători. Tot ceea ce a contribuit la edificarea omului nu trebuie abordat însă fără prejudecăţi şi tabuuri? Ce este oare – cum spunea Jean Baechler – mai specific omenesc ca moartea voluntară? „ Sinuciderile” la animale sunt mituri; doar omul e capabil să reflecteze la propria existenţă şi să ia hotărârea să o prelungească sau să-i pună capăt. Omenirea există tocmai pentru că omul a găsit până acum destule motive ca să rămână în viaţă. Un anumit număr de oameni au considerat însă că această viaţă nu merită să fie trăită, preferând să-i pună capăt voluntar, înainte de a fi eliminaţi de boală, bătrâneţe sau război. În faţa alegerii lor, trebuie să ne punem întrebarea, ca Raymond Aron: „ Să te sinucizi înseamnă să capitulezi în faţa încercărilor sau să dobândeşti suprema stăpânire de sine, cea a omului asupra propriei sale vieţi?”

Încă dintru început trebuie precizat faptul că sinuciderea este o faptă responsabilă numai în măsura în care este conştientă şi liberă. Raportată la voia lui Dumnezeu, ea constituie un păcat asemenea uciderii, fiindcă viaţa reprezintă darul lui Dumnezeu pe care avem datoria să o chivernisim spre sfinţenia ei. Raportată la voinţa noastră liberă, voia lui Dumnezeu se împlineşte prin respectul faţă de propria viaţă, încât acţiunea ei de prăbuşire/adâncire în moarte este un păcat împotriva Duhului Sfânt „ de viaţă făcătorul”.

Pe de altă parte, sinuciderea poate fi privită şi prin prisma bioeticii laice, de unde şi problema: când este şi când nu este etic?

Sinuciderea, ca luare sau urmare a propriei vieţi printr-un act de voinţă, este socotit, după Declaraţia universală a drepturilor omului, un drept al persoanei de a dispune de propriul său corp. „ Corpul îţi aparţine” şi „ Este viaţa în cele din urmă” sunt două sloganuri cunoscute. Primul este titlul unui roman ( apărut in 1927) al lui Victor Marguerite iar al doilea este titlul unui film de John Badham. Pentru mulţi aceste pretenţii sunt evidente. Dar cu ce drept am putea noi valorifica drepturile de proprietate?

Sinuciderea a fost interpretată sub aspect etic, de-a lungul istoriei, fie ca laşitate în faţa vieţii, fie drept curaj în a depăşi dezonoarea şi umilinţa.

Având implicaţii sociala cu consecinţe multiple, sinuciderea a intrat în preocupările sociologilor, juriştilor, psihologilor şi se află, nu mai puţin, în atenţia teologilor şi a Bisericii

CAPITOLUL I

MOARTEA – PROCES INDIVIDUAL ŞI UNIVERSAL

1.1. Sensul vieţii şi apariţia morţii

În gândirea ştiinţifică, „istoria universului cuprinde o serie de ere, într-o desfăşurare aproximativă, care debutează la timpul Planck”, timp reprezentat prin acea „supă primordială”, agitată „ de mare explozie Bing-Bang” şi care a fost susţinută atât prin teoria modelului standard cât şi prin alte teorii.

Evoluţia universului privită cronologic de către reprezentanţii teoriei modelului standard îşi are ca punct de plecare timpul Planck 10 (-43 sec), moment în care are loc „ crearea de particule elementare”. Acest moment 10 (-43 sec) constituie pentru ştiinţă punctul de plecare în cronologia universului.