Traumă post avort

Argument

Probabil că unul dintre cele mai semnificative momente din viaţa unei femei este acela în care află că este însărcinată. Acest moment poate fi resimţit ca unul de intensă bucurie, sau dimpotrivă, poate genera un conflict major. În numeroase cazuri, vestea apariţiei unui copil ia prin surprindere părinţii şi deseori se declanşează o criză. Pentru că aceasta creează o stare acută de disconfort psihic, părinţii şi în special mama se simte „presată” să ia o decizie cât mai curând. Deseori decizia se ia în pripă, dar după aceasta apare o stare de uşurare, luată ca argument că decizia a fost corectă. Dacă decizia a fost pentru avort, va urma o perseverenţă tenace în atingerea acestui scop şi femeia nu va mai accepta nici un fel de alternativă. După efectuarea avortului însă, deşi iniţial apare un sentiment de uşurare, conflictele care se doreau a fi rezolvate prin recurgerea la această soluţie, paradoxal, nu dispar ci în multe cazuri, se adâncesc.

Confruntată cu aceste conflicte interne şi pentru a face faţă traumei emoţionale care însoţeşte avortul, femeia îşi va dezvolta un set de mecanisme de apărare cu scopul de a-şi redobândi echilibrul interior. Toate aceste mecanisme de apărare se pot prăbuşi foarte uşor în anumite situaţii de viaţă solicitante pentru persoană, situaţii care o vulnerabilizează. În acest fel, conflictele care se doreau a fi ţinute sub control ies din nou la suprafaţă, apărând astfel simptomele clinice. Acestea nu apar izolat ci într-o constelaţie specifică care poartă numele de „sindrom post-avort” (SPA). Persoanele afectate de SPA sunt, în primul rând femeile care au făcut un avort, dar şi partenerii lor sau personalul medical implicat.

Orice tip de pierdere a sarcinii (atât avortul spontan cât şi cel provocat) poate duce la dezvoltarea unor conflicte şi dificultăţi semnificative la nivel psihic şi ca urmare, la apariţia unor simptome. Tocmai de aceea, este foarte important modul de abordare al problemelor asociate pierderilor de sarcină, astfel încât persoanele afectate să poată beneficia de un ajutor adecvat pe parcursul întregului proces de recuperare psihologică.

Dacă în cazul femeilor care au suferit un avort spontan acestea pot găsi relativ uşor ajutor de specialitate, femeile care au avut un avort provocat, rareori beneficiază de un suport psihologic adecvat. Pierderea femeii care a suferit un avort spontan este considerată una reală şi semnificativă, tocmai datorită atitudinii pe care aceasta a manifestat-o faţă de sarcină: aceea a bine-primirii copilului şi a raportării la acesta ca la o persoană şi o fiinţă umană deplină. În acelaşi timp, pierderea suferită de femeia care a recurs la avortul provocat este minimalizată. Copilul a fost dezumanizat („o masă de ţesuturi”, „produs de concepţie”, etc). Mai mult, acesta nu a fost dorit, iar recurgerea la avort a fost considerată „soluţia cea mai bună” în circumstanţele respective. Orice strigăt de durere este descurajat, iar femeia este făcută să creadă că reacţionează exagerat. Ca atare, durerea este blocată, iar jelirea se face incomplet, procesul de doliu nemaidecurgând firesc.

Jelirea este necesară în orice situaţie de pierdere personală. Părinţii trebuie să jelească pierderea copilului lor, astfel încât să se poată detaşa emoţional de acesta. În cazul avortului provocat, jelirea este mai dificilă tocmai datorită contribuţiei personale la moartea copilului. Apoi, ca urmare a dezumanizării fătului, este foarte greu să jeleşti pierderea unor celule sau a unui ţesut. Nu în ultimul rând, cum menţionam anterior, jelirea este îngreunată de sistemul de suport social (care o descurajează categoric, considerând-o nefirească), dar şi de sentimentele ambivalente faţă de copil (este mai greu să plângi după un copil care a fost respins).

Mai devreme sau mai târziu pǎrinţii vor fi nevoiţi sǎ-şi jeleascǎ copiii. Dacǎ nu o fac, conflictele sufleteşti nu vor întârzia sǎ aparǎ. Înăbuşirea durerii nu poate ţine mult timp. Durerea înăbuşitǎ duce întotdeauna la frică şi mânie, de aceea SPA e de multe ori caracterizat de o stare de nelinişte şi depresie.

Lucrarea de faţă încearcă să surprindă unele dintre cele mai interesante aspecte legate de fenomenul complex al avortului, constituind un punct de plecare pentru o eventuală cercetare ulterioară, mai amplă şi mai aprofundată.

Capitolul I

Avortul – o problematică controversată

1.1 Scurt istoric asupra problemei avortului

Cuvântul „avort” în limba română a fost preluat din limba franceză: „avortement”, „avorter” care înseamnă a avorta, a pierde fătul prin avort, dar îşi are rǎdǎcinile în latinescul „aborior”, având semnificaţia de a muri, a pieri, a dispǎrea prematur. În accepţiunea medico-legală, avortul se defineşte ca fiind expulzarea din cavitatea uterină a produsului de concepţie pe toată durata stării de graviditate, până în momentul degajării sale complete în mediul exterior. Acesta poate fi provocat accidental sau în mod intenţionat, prin mijloace artificiale. În concluzie, avortul este întreruperea de sarcină, spontană sau provocată, înainte ca produsul de concepţie să se poată adapta condiţiilor vieţii extrauterine, pentru supravieţuirea sa.

Practica avortului este întâlnită de-a lungul istoriei omenirii în toate epocile şi în orice parte a pământului. Ierburile care provoacă avortul erau cunoscute şi se foloseau pretutindeni. În vechime însă, orice metodă folosită pentru întreruperea sarcinii, de către medic, era considerată nepermisă. De aceea şi în jurământul lui Hipocrate, care este acceptat până în prezent, medicul – ca slujitor al vieţii – mărturiseşte că nu va da femeii substanţe avortive.

În ceea ce priveşte atitudinea faţă de avort, de-a lungul timpului aceasta a oscilat de la o epocă la alta. În legislaţiile popoarelor, copilul nenăscut e considerat „subiect” capabil de drepturi: dreptul de a primi donaţii, moşteniri, ş.a.m.d. O asemenea dispoziţie era prevăzută chiar în Dreptul Roman: „Infans conceptus pro nato habetur quoties de eius commodis agitur”. (Copilul zămislit e considerat ca şi născut ori de câte ori e vorba de interesele lui).