Contractul Colectic de Munca

1. Consideraţii generale cu privire la noţiunea şi importanţa contractului colectiv de muncă

1.1 Definiţia şi istoricul contractului colectiv de muncă

Începând cu anul 1991, prin reglementarea contractului colectiv de muncă şi a negocierii colective, relaţiile de muncă din ţara noastră înregistrează transformări profunde generate de noile condiţii economico-sociale, determinate de trecerea la economia de piaţă.

Încheierea contractului colectiv de muncă exprimă sintetic, prin efectele sale, însemnătatea esenţială a negocierii colective pentru raporturile juridice de muncă .

Iniţial, negocierea colectivă a fost statuată prin Legea nr. 13/1991 privind contractul colectiv de muncă, care, după cinci ani de aplicare, a fost abrogată prin Legea nr. 130/1996 , modificată prin Legea nr.143/ 1997 .

Spre deosebire de contractul individual de muncă, încheiat între o persoană fizică şi cel ce o încadrează în muncă (societatea comercială, regia autonomă, altă persoană juridică sau fizică), contractul colectiv de muncă se încheie între patroni şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate, de regulă.

Contractul colectiv de muncă a fost definit atât de literatura juridică cât şi de alte acte normative care l-au reglementat.

Potrivit unei opinii, contractul colectiv este "un regulament care stabileşte între două grupuri sociale un fel de lege, în conformitate cu care vor trebui să fie încheiate pe viitor contractele individuale de muncă" . Un alt autor, definea, de asemenea, contractul colectiv de muncă ca "un fel de reglementare a muncii convenită între cei doi factori ai

producţiei, capitalul reprezentat prin patroni şi munca reprezentată prin lucrători " .

Conform unei alte definiţii, contractul colectiv de muncă este "acordul prealabil intervenit între o colectivitate de lucrători şi un patron sau o colectivitate de patroni, privitoare la condiţiile de muncă şi salarizare" .

Nu putem continua cu definiţia contractului colectiv dată de actele normative care l-au reglementat fără a prezenta în paralel şi istoricul acestuia.

Astfel, contractul colectiv de muncă a apărut în urma grevelor muncitoreşti, când patronii au fost nevoiţi să facă unele concesii temporare care erau concretizate tocmai în contractul colectiv de muncă, acesta fiind instrumentul capabil să răspundă necesităţii reglementării raporturilor dintre cei doi parteneri sociali. Apariţia şi impunerea sa sunt considerate un mare succes al mişcării muncitoreşti, acesta fiind considerat "copilul grevei".

Este interesant de subliniat că astfel de acorduri între patroni şi salariaţi au apărut, în principal în ţările dezvoltate, pe măsura apariţiei primelor sindicate ale salariaţilor, a organizării acestora, care le-a permis să-şi impună unele revendicări faţă de patronat.

Primele convenţii colective s-au încheiat în ţările mai dezvoltate în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, fără a li se recunoaşte multă vreme valoarea juridică, obligaţiile asumate neputând fi valorificate în justiţie. Primele legi care au recunoscut valoarea de contracte a acestor convenţii au fost Codul Elveţian al Obligaţiilor, din 1911 şi Legea Austriacă din 1910 cu privire la angajarea funcţionarilor comerciali. Reglementări asupra convenţiilor colective de muncă au fost adoptate apoi în Franţa în 1919, Germania în 1928, S.U.A. în 1935.

"Convenţia colectiva de muncă", se menţiona în literatura de specialitate interbelică, este una dintre cele mai mari reforme sociale realizate de secolul al XlX-lea şi prezintă o considerabilă importanţă pentru muncitori. Graţie ei, condiţiile de muncă nu se stabilesc între un muncitor slab, izolat, ros de foame şi un patron puternic. Lucrătorii, în această convenţie se prezintă uniţi, ei reprezintă o forţă egală cu cea a patronatului şi pot discuta cu el în condiţii de egalitate.

România s-a numărat printre primele ţări care au adoptat reglementări referitoare

la contractele colective de muncă, primele contracte încheindu-se după primul război

mondial, în urma grevelor muncitoreşti în acea perioadă.