Dreptul Subiectiv și Competențele

Introducere

Dreptul subiectiv ar putea fi definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de convieţuire socială.

Derivând din norme juridice şi fundându-se pe ele, aparţin persoanelor, subiecţilor de drept determinaţi . Unele dintre aceste drepturi identfică fiinţa umană ca persoană în viaţă juridică, constituind “cartea de identitate” a persoanei : numele, domiciliul şi starea civilă. Altele privesc fiinţa umană mai ales ca relaţie, ca “produs” şi “producator” de societate, conferindu-i mijloacele consacrate şi garantate juridiceşti pentu afirmarea şi dezvoltarea personalităţii, pentru inserţia armonioasă a propriilor aspiraţii, trebuinţe şi motivaţii în ambianţa intereselor sociale.

Persoana este deci, de la începutul şi până la sfârşitul existenţei sale biologice, purtătoare de valori juridice, subiect de drepturi şi datorii juridice. Această calitate este sintectic exprimată în conceptul de capacitate juridică.Ea semnifică aptitudinea persoanei de a avea aceleaşi drepturi şi datorii juridice (capacitatea de folosinţă), ca şi aptitudinea acesteia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma datoriile în mod efectiv şi prin acte de voinţă personale (capacitatea de exercitiu). Capacitatea juridică, în întregul ei, exprimă, aşadar, atât virtualitatea cât şi efectivitatea dobândirii drepturilor şi asumării datoriilor. Ea este imanenta fiinţei umane. Negarea ei ar duce la transformarea omului în lucru.

Prin urmare, capacitatea juridică se polarizează în jurul ideii de subiect de drept, titular de drepturi de datorii subiective. “Subiective” nu în sensul că ele ar fi opuse “obiectivului”, nu în sensul existenţei lor exclusiv în conştiinţa subiectului şi depinzând numai de el, ci ca atribute care sunt creaţii ale voinţei clasei sau întregii colectivităţi, voinţa determinată în ultima instanţă de condiţiile vieţii reale, de natură şi conţinutul relaţiilor sociale şi în primul rând a celor de producţie.

Pentru a înţelege momentul naşterii dreptului subiectiv, trebuia să admitem că premisa acestuia – consacrată în dreptul obiectiv – o reprezintă existenţa capacităţii juridice. Capacitatea juridică, în cele două forme ale sale, semnifică, pe de o parte, aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii (capacitatea de folosinţă),iar, pe de altă parte, aptitudinea persoanei de a exercita drepturile şi obligaţiile corelative (capacitatea de exerciţiu). Capacitatea juridică astfel definită ne conduce la titularul de drepturi şi obligaţii subiective, adică la subiectul de drept. Dreptul subiectiv – ca pregorativă – poate fi sau nu propriu unui anume subiect de drept, în măsura în care acesta posedă capacitatea juridică de a avea acel atribut. Astfel, dreptul obiectiv prin normele specifice comerciale, creează cadrul juridic pentru persoana fizică de a dobândi drepturile subiective specifice calităţii de asociat al unei societăţi comerciale. Însă, aceste drepturi subiective pot fi dobândite doar de persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu deplină care nu au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită precum şi pentru infracţiunile prevăzute la art. 143-145 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei sau pentru cele prevăzute în Legea societăţilor comerciale nr. 31/90 modificată şi completată prin Legea 441/2006.

Din exemplul de mai sus putem observa că nu numai capacitatea juridică desenează profilul subiectului de drept pentru o anumită categorie de drepturi subiective, ci şi norme speciale care cuprind excepţii şi limitări ale sferei posibililor titulari ai dreptului subiectiv.

Dreptul subiectiv reprezinta conceptul-cheie prin care se realizeaza “trecerea de la identic la similar” pentru alcatuirea unui “ansamblu juridic coerent si eficient”. El este totodata mijlocul tehnic prin care starea de fapt este convertita in stare de drept.

Capitolul I

Natura drepturilor subiective

Teoria dreptului natural. A fost primul si marele efort de a scoate legea si drepturile omului din scolastica. Insasi natura omului a fost – cum spunea Paul Hazard – “primul doctor” al dreptului natural. Dualitatea “drept pozitiv”- “drept natural”, cel de-al doilea “nescris” si “superior” celui dintai, isi are originea inca in antichitatea clasica. Despre un “drept natural”, “nescris”, ii vorbeste Antigona lui Creon in opera lui Sophocles. Aristotel, in Etica nicomahica, opune, se pare “dreptul natural” celui “legal”. O idee asemenatoare evoca Cicero, in De Republica, prin termenii vera lex,recta ratio, naturae congrues, diffusa in omnis s.a.

Modificand cu totul esenta originara a termenului, cristianismul mentine ideea dreptului natural. Tomismul distingea intre “legea eterna”, cunoscuta prin reelatie, si, “legea umana”, inspirata de cea “naturala”.

Fondatorul dreptului natural ramane insa Grotius, in viziunea sa dreptul intemeindu-se pe natura omului si pe principiile ratiunii. I-au urmat si aprofundat ideile Puffendorf, Locke, Montesquieu, Rousseau si inca multi altii.

Incepand cu Grotius, conceptia dreptului natural dobandeste o orientare individualista, urmand a se vorbi nu de “drept natural” ci de “drepturi individuale naturale”.