Noțiunea de Izvor de Drept

Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relațiilor sociale care generează norma juridică,indiferent de natura ei (dreptul public sau privat etc.).

Pornindu-se insa de la sensul etimologic al termenului de "izvor" in știința juridica prin el au fost denumite,de asemenea sursele. originea. factorii de deteminare și creare a dreptului.

Modul de aparitie a ideii de dreptate si,in final, a dreptului este strâns legata de acele realitati sociale care produc situatia juridica ,adică forma de drept. In acest sens,conştiinţa individuala si conştiinţa sociala sunt, in ultima instanţa, responsabile pentru apariţia dreptului,printr-un proces complex in care motivaţiile, decurgând din interesele individului,din interesele diverselor grupuri sociale si,in final, din interesele obiective generale ale societarii,se intercondiţionează reciproc,construind in dialectica evoluţiei lor o unitate extrem de complexa pe care o denumim,generic,izvor al dreptului.

Noţiunea de izvor al dreptului,identifica tocmai aceste surse complexe de natura obiectiva si subiectiva,individuala si sociala care,la un moment dat,intr-o anumita conjunctura istorica,duc la apariţia dreptului. După Hegel, putem identifica in postura de surse ale dreptului orice proces istoric,cat si determinările pozitve,care nu sunt altceva decât relaţiile sociale transformate prin acţiunea normei juridice.

In teoria dreptului este larg dezbătuta noțiunea de izvor al dreptului. Se face distincția intre sensul juridic al noțiunii de izvor de drept si semnificația sa istorica. In înțelesul pe care-l conferă istoria si arheologia juridica noțiunii de izvor,acest concept semnifica un anumit document care atesta o forma suprapusa de drept (izvoare-relicve sau vestigii de civilizație juridica). Astfel apar pentru noi Tablițele cerate descoperite in Transilvania sau documente de etnografie juridica. Noţiunea de izvor al dreptului are si accepţiunea de sursa ideologica,in sensul de bazin de civilizaţie juridica,la care se conectează un anumit sistem juridic naţional. In acest sens,bazinul de civilizație juridica de tip romano-germanic a influențat (a fost sursa) a numeroase sisteme legale naționale (printre care si sistemul juridic romanesc).

Hans Kelsen considera ca atunci când se utilizează noțiunea de izvor de drept trebuie sa se aibă in vedere sensul corect al problemei; prin izvor de drept urmând sa se inteleaga nu forma tehnica prin care sa se manifeste "voinţa statului",întrucât o asemenea expresie nu este decât o "metafora de ordin antropologic",ci rațiunea pentru care o norma este valida. Validitatea nu este o proprietate a normei ,ci insasi condiţia sa de existenta. In concepția normativista,validitatea oricărei norme rezida in și decurge din aşa-numita "norma fundamentala". Eficacitatea normei juridice este data de faptul ca ea este purtătoare de raţionalitate.

Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeşte izvoarele scrise de izvoarele nescrise,izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale,izvoarele directe de izvoarele indirecte. Spre exemplu: obiceiul este un izvor nescris,spre deosebire de actul normativ care prezintă totdeauna sub forma scrisa: obiceiul si doctrina sunt considerate,spre deosebire de lege sau jurisprudenţa care sunt oficiale; in același timp,actul normativ sau contractul normativ sunt considerate izvoare mediate (indirecte),ele trebuind sa fie "validate" de o autoritate pentru a deveni izvoare de drept. S-a vorbit despre izvoare creatoare si izvoare interpretative. Legea si cutuma sunt izvoare creatoare întrucât creează norme noi,pe când jurisprudenţa si doctrina,necreând norme noi, pe când jurisprudenţa și doctrina ,necreând norme noi,ci doar interpretând pe cele existente,nu au caracter novator ,ci doar interpretativ. Alteori,s-a subliniat faptul ca trebuie prevenit pericolul confundării formei de exprimare a dreptului cu unul din izvoarele sale.