Particularități ale planificării strategice în sectorul public - studiu de caz

INTRODUCERE

Creşterea rolului administraţiei publice în evoluţia societăţii moderne româneşti determină o cunoaştere profundă a acesteia pentru ca pe baza acestor cunoştinţe să fie posibilă organizarea raţională şi funcţionarea eficientă a acesteia.

Administraţia publică reprezintă puterea executivă a statului, desfăşurând activităţi prin care este organizată executarea şi se execută în concret legea. S-a subliniat că administraţia publică nu este altceva decât activitatea unor colective organizate de oameni care desfăşoară această activitate pentru satisfacerea unor interese publice generale în raport cu alţi oameni.

Oricât de perfectă ar fi organizarea unui organism social şi oricât de bune legi şi decizii ar fi, rămâne doar o simplă schemă, fără viabilitate, dacă nu există oameni competenţi, activi şi devotaţi binelui public, care să fie însărcinaţi cu punerea în executare a acestor legi.

Responsabilităţile care le sunt atribuite celor care realizează administraţia publică, şi anume funcţionarii publici, impun o analiză a problematicii şi din perspectiva unei alte ramuri de management, managementul strategic.

Managementul strategic este “arta și ştiinţa formulării, implementării și evaluării deciziilor funcţionale corelate care permit unei organizaţii să își atingă obiectivele”(David, 1989).

Prin lucrarea de faţă doresc să atrag atenţia asupra necesitaţii planificării strategice care are un rol vital în producerea serviciilor orientate spre necesităţile comunităţii, în oferirea serviciilor într-un mod cât mai eficient şi eficace și în producerea unor schimbări stabile în plan social.

Pentru o tratare cât mai completă a temei, am considerat necesar punerea în discuţie a mai multor aspecte, care sunt discutate pe cuprinsul a doua capitole teoretice şi a unuia aplicativ.

Capitolul I

Delimitări conceptuale

1.1 Managementul

Literatura de specialitate arată că noţiunea de management îşi are originile în limba italiană şi în limba franceză. De la verbul latin maneo care înseamnă a rămâne, s-a ajuns la franţuzescul maison (casa) şi la menaj (gospodărie). De la substantivul latin manus (mâna) s-a format în italiană maneggio (prelucrare manuală). Din franceză sau italiană a ajuns în limba engleză sub forma verbului derivat manage cu diverse înţelesuri printre care şi a administra, a conduce.

Apariţia şi dezvoltarea conceptului de management corespunde unei evoluţii progresive a societăţii. Dacă anumite evoluţii au fost rapide, nevoia de claritate a prezentării conduce la opoziţia dintre concepţie tradiţională și una modernă. Precizarea conţinutului conceptului de management ne obligă să facem o incursiune etimologică.

Cuvântul management generează multe neînţelegeri : ele se referă la originea să geografică, la înţelesurile sale, la vechimea să şi chiar la domeniul său iniţial de aplicare.

Managementul, acţiunea, arta sau maniera de a conduce o organizaţie, sau argumentul în explicarea superiorităţii economice a unei ţări sau a eficacităţii unui serviciu public, identifică o realitate constituită din componente simple, iar consecinţele sunt mult mai importante decât ne putem imagina.

Prima definiţie în limba franceză a managementului este atribuită lui Henry Fayol, care propunea, în 1916, o structurare a funcţiei de conducere în cinci componente .

În sensul larg al cuvântului, din punct de vedere social, managementul este o tehnică sau o metodă datorată tendinţei proprii omului de a se constitui în grupuri .

Direcţionare, conducere şi control al eforturilor unui grup de indivizi în vederea realizării unui anumit scop comun..., în condiţiile unui minim de cheltuieli, de resurse, de eforturi . Opinia lui A. Mackensie, potrivit căruia “managementul este un proces”, este completată de cea a lui J. Massie : “procesul comportă un număr de atribuţii fundamentale prin care un grup cooperativ orientează activităţile către scopuri comune”. “...semnificaţia generala: arta de a conduce, de a administra..., presupunând un efort conştient, metodic și ştiinţific pentru a studia și realiza condiţiile optime de funcţionare” .